ORTODOXIA revelată în viața Sfintei Maria Egipteanca

Teologia Dogmatică poate părea teoretică, însă aplicabilitatea ei pentru existența oricărui om ne este descoperită prin pilda elocventă a vieții Mariei Egipteanca.
Ortodoxia mărturisește despre căderea în păcat a omului în urma ispitei de la diavolul (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), dar ea (căderea) a fost posibilă numai pentru faptul că omul a fost creat de Dumnezeu cu voința liberă – „Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul” (Deut. 30,15).
În contrast, Protestantismul afirmă predestinația, potrivit căreia nu depinde de om dacă împlinește sau nu voia Domnului, întrucât Dumnezeu este Cel care prin creație îl așază pe om pe o cale bună sau rea. Din această perspectivă omul n-are nicio vinovăție, iar responsabilitatea este a Celui care i-a dat omului un astfel de destin prestabilit. Ortodoxia vede în această concepție greșeala lui Adam și a Evei (de după căderea în păcatul neascultării) de a nu-și recunoaște vinovăția, de a o „pasa” și de a nu se căi: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o…” și „șarpele pe care Tu l-ai făcut…” (cf. Fac. 3, 12-13). Pe de altă parte, dacă Dumnezeu l-ar predestina pe om, ar fi de două ori nedrept: 1) pentru că pe unii i-a făcut buni și pe alții răi (care oricât au încercat să se abată de la calea rea n-au reușit, pentru că acela a fost destinul lor); 2) pentru că omul la sfârșitul vieții pământești va fi judecat de Dumnezeu pentru ceva ce n-a depins de el însuși.
Adam, Eva, Maria Egipteanca etc. sunt pentru noi dovezile că omul cade în păcat doar prin propria-i voință. Or, tocmai pentru faptul că omul e înzestrat cu liberul arbitru va fi judecat de Dumnezeu. (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți)
Maria Egipteanca (prăznuită în Duminica a 5-a a Postului Paștilor) este mărturia că omul, în orice stare de degradare spirituală s-ar afla, se poate ridica din păcat prin voința proprie, dar numai cu ajutorul Domnului.
Inițiativa schimbării voinței (vieții) omului aparține lui Dumnezeu. În urma chemării adresată de Dumnezeu, depinde doar de om dacă răspunde sau nu îndemnului lui Dumnezeu: „Îngerii din cer de ar veni, și mai mult decât atât, legiuni de îngeri de ar trimite Domnul să vestească voia Lui și să îndemne la pocăință, dacă omul voiește a-și astupa urechile, astupate vor fi acestea și nimic nu vor folosi, nici sfatul, nici implorarea, nici vorba bună”. Învățătura Părintelui Selafiil (Bunelul meu din vecinicie, Scrisori din Siberia) își are temeiul în Sfânta Scriptură (pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr): „Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Lc. 16, 31). Pe unii ca aceștia, care nu ascultă, „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor, pe seama păcatului, după poftele inimii lor” (cf. Rom. 1, 28 și 24).
Pe de altă parte, „Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iez. 18, 32) și poate face chemarea Sa irezistibilă. Un exemplu îl constituie revelația lui Hristos către Saul din Tars, care dintr-un aprig prigonitor al creștinilor a devenit Apostolul neamurilor, iar altul îl reprezintă schimbarea radicală a vieții Mariei Egipteanca, o desfrânată devenită sfântă prin pocăință.
Protestantismul susține Sola Gratia, adică e suficient doar harul ca să-l mântuiască pe om, spre deosebire de Ortodoxie, care afirmă că ridicarea omului din păcat e o sinergie, adică o împreună lucrare între voința lui Dumnezeu și voința omului. Rațiunea omului este luminată, iar voința lui e sensibilizată și susținută de Harul lui Dumnezeu (mărturisit în Duminica a 2-a din Postul Sfintelor Paști, a Sfântului Grigorie Palama) cu scopul îndreptării vieții.
La Sfânta Cruce (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paști) Maria Egipteanca n-a putut ajunge, în starea de păcat, doar prin propria-I voință, deși a încercat din răsputeri, ci numai după ce a avut con­știința păcatului și a hotărât, făgăduindu-I lui Dumnezeu, că-și va îndrepta viața. La făgăduință a luat-o chezașă pe Fecioara Maria, căreia i s-a rugat, numind-o Născătoare de Dumnezeu (sărbătoarea Bunei-Vestiri, 25 martie, face parte din Postul Paștilor).
Ortodoxia mărturisește că Maria Egipteanca a fost „oprită” de harul lui Dumnezeu să ajungă la Sfânta Cruce, în starea de necurăție, dar același har a făcut-o să-și dorească arzător să atingă Sfânta Cruce. Astfel, Maria Egipteanca a ajuns la Hristos prin mijlocirea Maicii Domnului și prin Sfânta Cruce, spre deosebire de Protestantism, care afirmă despre cruce că a fost „instrumentul de tortură” al lui Hristos, iar despre Fecioara Maria că a fost o femeie obișnuită care a mai avut și alți fii și fiice.
În Biserica Romano-Catolică există obiceiurile (auto)flagelării și al răstignirii, pentru că aceia care le practică vor să aibă stigmatele lui Iisus, ca și cum Jertfa Fiului lui Dumnezeu n-ar fi suficientă pentru mântuirea omului și astfel el (omul) ar trebui să-L imite întocmai pe Hristos (Imitatio Christi, Thomas de Kempis).
Biserica Ortodoxă învață că prin Jertfa lui Hristos fiecare om a fost răstignit împreună cu El („omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” – Rom. 6, 6; „m-am răstignit împreună cu Hristos” – Gal. 2, 20) și astfel nu trupul trebuie răstignit, ci patimile și poftele (cf. Gal. 5, 24), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpâni­torilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efes. 6, 12), iar Hristos trebuie nu doar imitat, ci trăit asemenea Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20); de aceea Nicolae Cabasila scria: Viața în Hristos. Maria Egipteanca nu și-a răstignit trupul la propriu, ci și-a „răstignit” păcatul, pofta cea rea, patima. (Vinerea Mare)
Dacă omul ar fi predestinat (protestantismul), atunci nici n-ar fi vinovat pentru păcat, ceea ce ar exclude pocăința. Neoprotestanții sunt numiți pocăiți, dar numai pentru faptul că au o oarecare schimbare a vieții. În esență însă, pentru că ei sunt în afara Bisericii (Trupul) lui Hristos, n-au păstrat succesiunea apostolică și implicit nici Taina Pocăinței, prin care omul are certitudinea primirii iertării de păcate de la Hristos: „Luați Duh Sfânt! Și cărora veți ierta păcatele pe pământ, le vor fi iertate și în ceruri și cărora le veți ține pe pământ, le vor fi ținute și în ceruri” (In. 20, 22-23). Toate acestea numai în condiția Mariei Egipteanca ajunsă la Hristos prin pocăință, dar toc­mai prin faptul că și-a cunoscut vinovăția. Prin părerea de rău pentru păcate, prin hotărârea de a nu mai păcătui, prin lepădarea de păcate și prin mărturisirea lor în Taina Sfintei Spovedanii făcută lui Dumnezeu, prin părintele Zosima, Maria Egipteanca a dobândit ierta­rea de păcate și unirea reală, autentică și deplină cu Trupul și Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii, care pentru Protestanți e doar un simbol.
Pe lângă sentimentul lăuntric al căinței, Maria Egipteanca s-a rugat necontenit lui Dumnezeu și a postit toată viața. Biserica Romano-Catolică a relativizat postul, iar Protestantismul susținând Sola Fide (credința e suficientă pentru mântuire), l-a eliminat din viața spirituală a credincioșilor; Biserica Ortodoxă mărturisind: „credința fără fapte e moartă” (Iac. 2, 20) arată însemnătatea faptelor bune, a rugăciunii și a postului, ca trepte ale unei scări spre Înviere (Duminica a 4-a din Postul Paștilor, a Sfântului Ioan Scărarul).
În urma acestui „urcuș spre Înviere”, Maria Egipteanca a mărtu­risit vederea unei Lumini (Taborice), ceea ce constituie un „isihasm înainte de isihasm”.
Prin mijlocirea Maicii Domnului și prin Sfânta Cruce, prin Harul lui Dumnezeu și prin Taina Pocăinței, prin post și prin rugăciune omul poate ajunge la Hristos care este Izvorul Sfințeniei. Ortodoxia mărturisește posibilitatea Sfințeniei omului, dovadă fiind moaștele, adică trupurile nepu­trezite ale sfinților: „că nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea” (Ps. 15, 10), spre deosebire de Protestantism, care afirmă că omul căzut în păcat e asemenea „bușteanului căzut care nu se mai poate ridica”.
S-a spus că în calendarul creștin sunt cei mai mari păcătoși. Da! Însă cu precizarea că nu pentru faptul că au fost păcătoși Biserica i-a recunoscut a fi în rândul sfinților, ci pentru că și-au schimbat complet, esențial viața până la măsura sfințeniei.
Ortodoxia afirmă că: „de-ar fi viața omului pe pământ de-o singură zi și aceea ar fi plină de păcate”, dar cu toate acestea, „de-ar voi omul, de dimineața și până seara, ar putea ajunge la măsura sfințeniei”.
Instabilitatea omului în fața păcatului sau oscilația lui între Dumnezeu și păcat poate fi „observată” și din atitudinea celor care-i strigau Mântuitorului: „Osana” (Intrarea în Ierusalim-Duminica a 6-a din Post), iar după câteva zile cereau răstignirea Lui.
Experiențele Mariei Egipteanca (și ale oricărui om) arată cât de înclinată este firea umană către păcat și cât de slab și neputincios este omul în fața păcatului: „gândurile mă mânau iarăși la desfrânare. Foc se aprindea î­n­lăun­trul inimii, care mă ardea toată și mă ațâța spre pofta împreunării. Îndată ce un gând ca acesta mă ataca mă aruncam la pământ, pe care îl udam cu lacrimi și ceream pedeapsă pentru călcarea făgăduinței. Însă nu mă sculam de la pământ, zi și noapte, până ce nu mă lumina acea dulce lumină și-mi alunga gândurile ce mă tulburau”.
Din această mărturisire constatăm, pe de o parte, înclinația către păcat (înclinație care e independentă de voința omului, adică e ne­vrută, nedorită, dar existentă ca urmare a păcatului originar – încli­nație pe care Adam nu o avea), iar pe de altă parte, că printr-o voință hotărâtă, constantă și tare s-a lepădat de păcat, depășindu-și condiția și astfel a dobândit sfințenia.
Maria Egipteanca a părăsit plăcerile lumești pentru că a descoperit ceva mai presus de ele: Învierea, iar creștinismul dincolo de plângerea păcatului înseamnă descoperirea și simțirea fericirii și Iubirii veșnice, căci Dumnezeu e iubire.
Sfințenia însă e posibilă numai în temeiul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și al Jertfei și Învierii lui Hristos.
Omul are certitudinea dobândirii sfințeniei numai după despărțirea sufletului de trup, mai precis după judecata particulară; totuși există, pentru noi, două dovezi ale sfințeniei Mariei Egipteanca încă din timpul vieții ei pământești. Prima: rugăciunea ei era atât de puternică și profundă, încât părintele Zosima a văzut-o înălțată (plutind) deasupra pământului; a doua: și-a prevăzut sfârșitul cu un an înainte.
Ortodoxia prin „Viața Sfintei Maria Egipteanca” (sec. 5) ne oferă o mărturie despre existența și cinstirea icoanelor înainte de Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 (prima Duminică din postul mare, a Ortodoxiei), spre deosebire de Protes­tantism, care nu vede în icoană o „fereastră spre cer”, ci un „chip cioplit”. Realizarea unei icoane e posibilă pentru că Fiul lui Dumnezeu este deopotrivă „Chip” (adică icoană – Col. 1, 15) și „Cuvânt” al Tatălui (In. 1, 1) și pentru că „Logosul s-a făcut Trup” (In. 1, 14).
În fine, în urma căderii în păcat întreaga creație a fost solidară cu omul: „s-au văzut goi”, „în dureri vei naște fii”, „spini și pălămidă îți va rodi pământul și în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 7 și 16-19). De aceea nu numai omul aștepta venirea unui Izbăvitor, ci toată creația: „Făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că și ea, făptura însăși, se va elibera din robia stricăciunii, căci până acum toată făptura împreună suspină și împreună are dureri” (Rom. 8, 20-22).
Sfântul Ilie a fost hrănit în pustie de corbi, iar trupul adormit al Mariei Egipteanca a fost îngropat de către un leu, ceea ce arată, pe de o parte, solidaritatea întregii creații la sfințenia omului, dar numai pentru faptul că toată creația a fost restaurată în Hristos, iar pe de altă parte, anticiparea stării făpturii în eshaton: „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenorocire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” (Is. 11, 6-9).
Preot Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București