Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Pablo Picasso, un geniu al secolului XX

Pablo Picasso, un geniu al secolului XX

Pablo Picasso

Pablo Picasso

Într-o zi de 25 octombrie 1881, la Malaga, se năștea fiul Mariei Picasso y López (1855-1939) și al pictorului José Ruiz Blasco (1840-1913), care a primit numele Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruiz y Picasso López. În 1888, micul Pablo își surprindea tatăl, profesor la Școala de Arte Frumoase din Malaga, cu Picadorul, primul său tablou. Cel care dovedea virtuți nebănuite avea să ajungă vestitul Pablo Picasso, pictor, gravor, sculptor, ceramist și poet, etichetat drept geniu al secolului XX.

Faima sa este cunoscută în întreaga lume. Așa se face că, ici și colo, au apărut părinți care-și prezintă odraslele ca micul sau mica Picasso. Să nu se știe că orice artist este unic și că imitația are statut de pastișă? Să luăm aminte la declarația genialului artist: Spre deosebire de muzică, în pictură nu există copii minune. Ceea ce oamenii consideră a fi geniu prematur este geniul copilăriei. Pe măsură ce avansezi în vârstă, acesta dispare treptat. Este posibil ca un asemenea copil să devină, într-o zi, un adevărat pictor, poate chiar un pictor mare. Dar va trebui să o ia de la început. Primele mele desene n-ar fi putut niciodată să fie incluse într-o expoziție de copii. Îmi lipsea stângăcia, naivitatea unui copil. Făceam desene academice la vârsta de șapte ani, iar precizia lor minuțioasă mă speria.

În 1891, familia pictorului Ruiz Blasco s-a mutat în La Coruña, iar Pablo a urmat școala primară și și-a ajutat tatăl la picturi. Din 1892, el a frecventat Școala de Arte și Meserii „Da Guarda“, avându-și tatăl ca profesor. În 1894, viitorul artist scria și colabora la diferite reviste. A urmat o trecere prin Madrid, după care în 1895 Pablo a fost admis la Școala de Arte „La Llotja”, din Barcelona. Frații tatălui l-au ajutat să studieze la Madrid. Într-o singură zi, el a executat lucrările pentru intrarea la Academia Regală San Fernando, din Madrid, și a fost admis direct în anul III. A fost nevoit în 1898 să se întoarcă la Barcelona, fiind bolnav de scarlatină. O perioadă, a stat în satul Horta de Ebro, unde a realizat schițe și peisaje. Reîntors la Barcelona, a început să frecventeze „El Quarte Gats“ (Patru pisici), localul unde, în anul 1900, a expus circa 150 de lucrări în prima lui expoziție personală.

În octombrie 1900, Picasso a plecat la Paris și și-a deschis un atelier în Montmartre, alături de Carlos Casagemas. Cu personalitatea lui temperamentală, el a legat prietenii cu scriitori și cu artiști, a vizitat muzee și galerii de artă.

Creația lui Picasso a cunoscut mai multe etape. Moartea lui Casagemas, survenită la Paris (17 ianuarie 1901), anunța debutul perioadei albastre prin lucrarea Evocare – Înmormântarea lui Casagemas. Pictorul și-a transpus trăirile provocate de sărăcie, suferință, singurătate în lucrări precum Celestina, Femeia care calcă, Viața, Tragedia ș.a.

În 1904, stabilit definitiv la Paris, și-a instalat atelierul în casa „Bateau Lavoir”, iar creația lui a cunoscut perioada roz, inspirat fiind de scene din lumea circului. În perioada 1905-1907, a pictat lucrările Circari (Mama cu copilul); Familia de saltimbanci; Actorul; Familie de acrobați și maimuță; Toaleta; Haremul etc. El a realizat studii în creion, cărbune, tuș, cerneală, guașe și în acuarele, autoportrete, gravuri și primele sculpturi.

În perioada 1907-1909, creația lui Picasso a cunoscut perioada neagră, evidentă în nuduri și în portrete „africane”. În 1907, aflat la Avignon, pictorul a realizat compoziția Domnișoarele din Avignon, tabloul care anunța perioada cubistă. Din 1908 până în 1915, alături de Georges Braque, el s-a aflat la conducerea mișcării cubiste. Lucrările Căsuța din grădină (1908); Rezervorul; Pâine și farfurie cu fructe pe o masă; Femeie cu pere (1909), Portretul lui Ambroise Vollard; Fata cu mandolina (1910) sunt încadrate în cubismul analitic. Ca mijloace de expresie, artistul a apelat la tehnici diverse, printre care colajul, construcțiile sculpturale și gravura. Așa sunt: Chitara (1913); Pipă, sticlă la bass și zar (1914); Bărbatul cu pipă; Arlechin (1915).

În 1916, Picasso a realizat scenografia spectacolului Parade pentru baletul rus (sub compania lui Serghei Diaghilev). În 1917, aflat la Roma, a vizitat Napoli și ruinele de la Pompei. A însoțit trupa de balet la Madrid și la Barcelona. Căsătoria cu balerina Olga Khokhlova (1891-1855) și succesul artistic i-au schimbat statutul social. În creațiile sale apar fauni, zei, zeițe, un minotaur, desene cu dansatori. Stilul urmat a fost „întoarcerea la realism”, când a pictat Olga în fotoliu (1917), Înotătoarele (1918), }ărani dormind (1919).

În perioada 1919-1924, a lucrat alte decoruri pentru spectacole de balet și de teatru. Nașterea fiului său Pablo (1921) l-a determinat să reia tema „mama și copilul” și compozițiile figurative. În stil neoclasic, a realizat Trei femei la izvor, Femei alergând pe plajă (1922) și opere inspirate din mitologie. În ton cu tensiunea sa sufletească, a recurs la abstractizarea realității și la maniera cubist-expresionistă, în tablourile Trei muzicieni (1921), Dansul, Atelier cu chip de ghips (1925).

Artistul scria: Oamenii spun că mă aflu într-o continuă căutare. Dar eu nu caut. Eu găsesc. Și a găsit metoda suprarealistă, concretizată în expoziția de la Paris din 1925. Lucrările Sărutul (1925), Nud masiv pe fotoliu roșu (1929), Sculptorul (1931), Fata în oglindă, Femeie cu floare, Înotător la malul mării (1932), Tauromahia – Moartea toreadorului (1933), precum și o serie de sculpturi, de desene și de gravuri pe tema coridei întregesc creația artistului.

Mereu în căutarea frumosului pentru a fi transpus în artă, a recurs la infidelități și la relații noi. Din relația lui cu Marie-Thérèse Walter i s-a născut fiica Maya (1935). În 1936, lucrările sale au fost prezente în expoziții la Barcelona, Bilbao, Madrid. Picasso a întâlnit-o apoi pe Dora Maar, o artistă fotografă iugoslavă, al cărei chip va apărea în multe tablouri.

La izbucnirea Războiului Civil din Spania, în 18 iulie 1936, Picasso și-a exprimat opoziția față de Franco. Cu sprijinul republicanilor, el a fost numit director al Muzeului Prado. Atacul aerian al nemților asupra orașului basc Guernica, din 26 aprilie 1937, l-a inspirat în realizarea compoziției Guernica, prezentată în Pavilionul Spaniol de la Expoziția Mondială de la Paris, din același an. Războiul și ororile lui sunt sugestiv redate în ampla lucrare, dar și în lucrările Femeia care plânge și Cripta.

În 1938, a stat o vreme la Mougins, apoi la Antibes. A lucrat colajul Femei la toaletă (1938) și a pictat Pescuit de noapte la Antibes, Dora cu bicicleta și înghețata. În 1940, a avut o retrospectivă la New York.

O vreme, pictorul a făcut naveta între Royal și Paris. În iunie 1940, trupele germane, după invazia Belgiei și a Franței, au ocupat Royal și nu i-au permis să părăsească Parisul. A improvizat un atelier de sculptură în baie și a realizat ansamblul Cap de taur și opere cu amprentă socială, inspirate de drama războiului (Masacrul). La Salonul de toamnă a prezentat 74 de picturi. În 1941, el a scris farsa suprarealistă Dorința prinsă de coadă.

Picasso, cel permanent atras de frumusețea feminină și tată devotat, s-a stabilit la Vallauris, unde s-a dedicat ceramicii, sculpturii și gravurii, alături de pictorița Françoise Gilot, care i-a dăruit un fiu, Claude (15 mai 1947), și pe fiica Paloma (19 aprilie 1949).

Artistul a participat la Congresul Intelectualilor pentru Pace de la Varșovia, prilej cu care a vizitat Cracovia și Auschwitz (1948). Litografia Porumbelul a devenit afișul Congresului Mondial de Pace de la Paris, din 1949. În 1950, Picasso a fost la Conferința Mondială pentru Pace de la Sheffield. În același an, artistul a devenit cetățean de onoare al satului Vallauris.

Sub influența războiului din Coreea, Picasso a pictat compoziția Masacrul din Coreea (1951), iar pentru capela mănăstirii din Vallauris a realizat Război și Pace (1952) și alte 200 de schițe rămase neterminate.

Operele târzii ale lui Picasso au la bază interpretări ale creațiilor unor maeștri consacrați, procedeu denumit d’après. Așa sunt Fete pe malul Senei, după Gustave Courbet (1950), Femei din Alger (1955), după Eugène Delacroix, Las Meninas (1957), după Diego Velasquez, Mic dejun în iarbă (1960), după Edouard Manet. În 1958, a terminat tabloul mural Căderea lui Icar, pentru UNESCO. În 1961, s-a căsătorit cu Jaqueline Roque și s-a mutat a Notre Dame de Vie, lângă Cannes. A lucrat pe metal ondulat și pictat. A realizat serii de portrete ale soției, numeroase linogravuri și decoruri pentru baletul din Paris.

În 1963, la Barcelona, era inaugurat Muzeul Picasso. Din 1964, lucrările sale ajung în expoziții din Japonia și din Canada. În 1965, a reluat seria de tablouri pe tema „pictorul și modelul”, precum și peisaje. În 1966, a avut o retrospectivă cu 700 de lucrări la Grand Palais și la Petit Palais, din Paris. În 1967, a avut expoziții la Londra și la New York și a refuzat să primească Legiunea Franceză de Onoare. Zestrea lucrărilor ceramice numără circa 2.000 de piese. Artistul a lucrat numeroase gravuri, având ca teme circul și luptele cu tauri, precum și machete pentru diverse monumente.

La 8 aprilie 1973, aventura artistică a lui Pablo Picasso lua sfârșit la Mougin. El își doarme somnul de veci pe proprietatea sa de la Château de Vauvenargues. Picasso, picadorul artelor frumoase, socotit geniul secolului XX, dăinuie prin creația sa.

 

Prof. Silvia DRĂGHICESCU