Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Papagaliceala din auxiliare

Papagaliceala din auxiliare

Fenomenul auxiliarelor a cunoscut o dezvoltare fără precedent, ca să nu zicem aberantă. Aşa s-a ajuns că adeseori elevii nu mai ajung la manualul şcolar decât accidental. Manualul, bun sau mai puţin bun, dar respectând cel puţin programa în vigoare, a intrat astfel într-un real con de umbră. Sigur, la început auxiliarul a părut a juca un anume rol în a nuanţa unele elemente ale programei sau chiar în a aprofunda aceste elemente. Mai rar, unele auxiliare au fost capabile chiar să propună şi o anume viziune asupra învăţării, alta decât în manual. Dar cum la noi fenomenele proliferează uneori în direcţii ciudate, şi fenomenul auxiliarelor a devenit tot mai mult o chestiune financiară. Profesoara X, care s-a făcut recent cunoscută prin atacul asupra programelor şcolare şi a scriitorilor clasici, implicit asupra manualelor şcolare, „a comis“ ea însăşi, după propria mărturisire, un auxiliar după care lucrează cu elevii pentru pregătirea testării naţionale.

Proliferarea auxiliarelor a putut fi observată mai ales din momentul în care oricine a părut să poată scrie un auxiliar. Nu vreau să spun că redactarea unor auxiliare ar fi apanajul unor aleşi, ci doar că pentru a elabora o lucrare de acest gen ar trebui să ai decenţa elementară de a aduce ceva nou faţă de manual ori faţă de alte auxiliare ce umplu piaţa cărţii şcolare până la sufocare. Ceea ce, dacă ne uităm măcar şi parţial la peisajul editorial care priveşte acest tip de carte şcolară, nu se întâmplă. Sau se întâmplă tot mai rar. Mai mult, auxiliarele care se referă la cele două examene naţionale sunt de la o vreme parte dintr-o papagaliceală penibilă, la fel de naţională ca şi evaluările. Există, cu alte cuvinte, zeci de asemenea titluri care nu fac altceva decât să reproducă până la exasperare modelele date de CNEE pentru bacalaureat sau pentru evaluarea naţională. Singurul criteriu identificator ar fi acela că autorii sunt uneori chiar profesorii clasei la care ele sunt difuzate sau… prietenii acestora. Ori fac parte din categoria celor care nu încetează a clama cât de proaste sunt manualele şcolare sau cât de depăşite sunt acestea.

Problema auxiliarelor este mai veche. La începutul anilor 2000, auxiliarele nu puteau apărea decât cu avizul Ministerului Educaţiei. De aceea poate numărul lor era rezonabil, nu depăşea probabil zece la limba şi literatura română, iar ele aveau anume caracteristici distincte, cea mai importantă fiind aceea de a circumscrie într-o anume arie formatul examenelor naţionale. Dar tot acum şi alegerea manualelor era o problemă tratată cu o anume rigurozitate: profesorul trebuia să motiveze la începutul anului şcolar alegerea, ceea ce presupunea faptul că manualul în cauză era, dacă nu studiat, cel puţin răsfoit, citit pe anume pagini, iar gestul profesorului de a-l recomanda era unul în cunoştinţă de cauză. Ceea ce s-a întâmplat apoi, destul de repede, a fost renunţarea la această „birocraţie“, iar pe fondul unor critici la adresa unor manuale – critici uneori îndreptăţite, alteori făcute în necunoştinţă de cauză – a apărut fenomenul folosirii inadecvate a manualului şcolar.

Am mai scris despre acest aspect care mi se pare scandalos din şcoala de azi. Este vorba despre condiţia manualului şcolar, despre relaţia dintre elev şi manual, elev şi lecţie, implicit profesor. Mi se pare cu totul ieşită din comun situaţia în care profesorul foloseşte la oră, în lectura primară a unui text, o copie scoasă la imprimantă sau un produs xeroxat, în vreme ce manualul e o prezenţă rarisimă la oră, între altele fiindcă nu este folosit de către profesor. Situaţia nu este una accidentală, ci exprimă unul dintre acele cazuri în care rigoarea didactică şi principii ale învăţării sunt la pământ. Nu pun la socoteală aici şi orgoliul unor profesori, tradus în expresii de genul „Eu nu recomand niciun manual, eu nu oblig elevii să vină cu manual la oră, fiindcă eu predau după propriul manual“. De altfel, am bănuială că cei veniţi de pe o altă planetă ar fi cu adevărat uimiţi să constate cum au reuşit profesorii de pe aceste meleaguri să facă şcoală fără manual. Argumentele merg până la ceea ce înseamnă schimbarea comportamentul elevului faţă de manual: o experienţă recentă mi-a arătat că a fost necesar un efort real pentru a determina un elev ca în pregătirea lecţiilor să folosească, dincolo de schemele profesorului, unele foarte bune, recunosc, dar altele împrăştiate, manualul, să ia adică un creion în mână şi să încerce să identifice ce e acolo, în paginile acelea, important şi ce trebuie reţinut şi judecat. (În paranteză fie spus, atitudinea actuală faţă de manual se datorează inclusiv unor miniştri ai Educaţiei care au făcut, la un moment dat, din manualele aşa-zis alternative un cal de bătaie politic chiar în anii în care acestea încercau să se impună în peisajul şcolii.)

Revenind însă la auxiliare, acestea şi-au găsit loc aşadar într-o şcoală în care confuzia şi aproximarea au fost, dacă vreţi, unele dintre principalele caracteristici ale activităţii didactice. În acest context, încercările mai recente ale unor miniştri de a tempera povestea cu auxiliarele nu au avut efectul scontat, fiindcă problema nu poate fi rezolvată pe fond decât atunci când inspecţiile şcolare, de orice tip, vor avea în vedere în cadrul activităţii de predare-învăţare-evaluare şi problema integrării manualului şcolar în lecţie. E nevoie azi nu atât de ordine de ministru care să reglementeze problema, ci mai degrabă de o recuperare a unei dimensiuni a strategiilor didactice ale lecţiilor: modul creativ în care profesorul foloseşte manualul şcolar în realizarea obiectivelor educaţiei. Or, această recuperare nu se poate produce atâta vreme cât în rubricile tematice de inspecţie şi evaluare didactică nu va există un obiectiv aparte care să urmărească acest lucru.

Mai mult, noul ministru al Educaţiei nu pare a fi găsit altă soluţie în rezolvarea problemei auxiliarelor decât, atenţie, sugerând ideea elaborării unor caiete auxiliare care să însoţească seria de manuale şcolare croite după noile programe pentru învăţământul primar şi gimnazial.

Cu alte cuvinte, în locul unei analize profunde a stării de fapt, nu ni se oferă altceva decât
proliferarea papagalicească a auxiliarelor, generate în mod categoric în primul rând de relaţia degradată şcoală–manual. Iar ministrul actual hrăneşte, voluntar sau nu, ideea că a învăţa în şcoala pre­universitară azi după un manual este insuficient, fiind nevoie de… caiete, de suplimente etc.

Într-o discuţie colocvială mi-aş fi permis probabil ceva de genul: „Măi, oameni buni, voi pe ce lume trăiţi?“ Dar însemnările de faţă nu sunt chiar unele colocviale şi de aceea nu voi dezvolta aici o temă a aberaţiei (încă una!) în şcoala de azi, care subminează impasibil ideea de normalitate.

Închei spunând, în schimb, că am cunoscut recent un elev din clasa a VIII-a căruia i se făcuseră „cadou“ de la şcoală nici mai mult, nici mai puţin decât trei auxiliare cu modele pentru evaluarea naţională. Trei modele… papagaliceşti, căci nici unul nu îndrăznea să iasă din model şi să-l înveţe pe elevul nostru şi lucruri adiacente, menite a-l sprijini indirect în susţinerea evaluării naţionale. Căci de ce s-ar face asta când toată populaţia şcolară a României de azi e proiectată pavlovian pe modele, standardizare şi în cele din urmă pe succesul facil?

Adrian Costache