Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Paradoxuri în spațiul educației

Paradoxuri în spațiul educației

Printr-o retorică devenită cu timpul clișeu, sistemul național de educație a avut și are parte de judecăți critice dintre cele mai severe și mai sumbre: „Școala românească e în colaps!“, „Suntem pe marginea prăpastiei!“, „Elevii capătă informații și nu competențe! Școala pregătește șomeri!“, „Simulările transformă elevii în cobaii ministerului!“, „Există o prăpastie între pregătirea școlară și piața muncii!“, „Maladia numărul 1 a învățământului nostru este mediocritatea!“ șa. În pofida acestor sentințe grele, anual, România scoate în față promoții noi de olimpici naționali și internaționali în diverse discipline de studiu. Sute de adolescenți și tineri studiază în străinătate și fac o figură mai mult decât onorabilă în universitățile occidentale. Este adevărat că despre olimpici se vorbește insinuant că ar fi niște făpturi crescute în „sere“, în laboratoare universitare și că n-ar exprima potențialul real al generației lor, una eminamente mediocră și anostă. Unde este adevărul? Un filosof ne avertizează că adevărul nu este niciodată la mijloc. În aceste condiții, trebuie să admitem că poporul nostru are încă resurse intelectuale importante, pe care însă le „exportă“ astăzi cu frenezie, după care începe corul lamentărilor: „Pierdem materie cenușie!“, „Pierdem inteligențele naționale!“, „Trebuie să-i aducem pe români acasă!“ Ușor de spus, greu de făcut. Nici nu poate fi vorba de argumente sentimentale. Românii se vor întoarce, eventual, doar atunci când standardele de cultură și civilizație vor fi similare cu cele din Occident. Deocamdată, subiectul pare închis.

Voci revendicative din spațiul public clamează patetic nevoia de școli noi și de spitale regionale. De spitale este într-adevăr stringentă nevoie, dar de școli doar ici-colo. Cine a urmărit dinamica demografică națională a constatat că populația preșcolară și școlară a scăzut sever în ultimii ani. Cifrele oficiale sunt aproape de cota alarmantă. Satele se depopulează într-un ritm nemaiîntâlnit în istorie. Am vizitat recent satul Florești (Poienești – Vaslui), situat într-un  cadru natural încântător, flancat de dealuri roditoare și având în centru o mănăstire faimoasă încă din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, deținătoare până la secularizare a unor moșii impresionante, cu mii de hectare de păduri și terenuri agricole. Astăzi, suprafața cultivată este de doar 40 de hectare, suficientă însă pentru hrana celor zece vaci, aflate în grija unui grup de măicuțe ce slujesc lăcașul de cult. Suflete puține în sat, copii și mai puțini, iar așezarea trăiește cu nostalgia renumelui de odinioară. Avem legi și regulamente școlare, acestea din urmă de o meticulozitate remarcabilă, mergând până la detalii. Suprareglementarea vieții școlare, excesul de reguli și norme de comportament pentru elevi nu-i împiedică pe aceștia să cultive violența, insultele, limbajul obscen, să se drogheze (unii), să fumeze, să consume alcool, să gonească pe străzi în miez de noapte, în mașini puternice, dăruite de părinți generoși, în curse contracronometru transformate adesea în curse contra vieții, cum s-a întâmplat recent, când un adolescent de 18 ani și-a jucat destinul la ruleta automobilistică. Este indubitabil că violența este un sindrom al lumii moderne. Educatoare sastisite, poate obosite de larma celor mici, brutalizează câte un prichindel nărăvaș; învățătoare în pragul pensionării ating notele acute în încercarea de a instaura liniștea în clasă și suportă ulterior atenționările dure ale unor mame justițiare și posesive; câte un profesor de educație fizică și sport face exces de zel în a ajuta o adolescentă cu nuri să pătrundă tainele gimnasticii. Oricât s-a discutat în spațiul educației și s-au stabilit câteva reguli de bun-simț, elevii continuă să folosească în ore telefoanele mobile, să transmită mesaje și să țină strâns legătura cu lumea largă. La observații reacționează insolent.

Avem structuri specializate ale statului în lupta antidrog, există concomitent și asociații locale, agenții și fundații care combat acel „flagel“ atât de periculos. Se inițiază dezbateri, simpozioane, proiecții, conferințe, dar adolescenții par imuni la recomandările adulților și unii dintre ei se încumetă să încerce senzații tari. Curiozitatea este mai puternică decât avertismentele experților. Cu cât sunt mai multe entitățile antidrog, cu atât crește numărul amatorilor de stupefiante. Încă un paradox ce se dovedește rezistent la eroziunea timpului.

O marotă a ultimelor două decenii a fost aceea a depolitizării sistemului național de învățământ și în sprijinul acestei idei s-a cheltuit multă energie publică, înfierându-se practicile duplicitare ale oamenilor politici și ipocrizia generalizată atunci când s-au numit conducerile inspectoratelor școlare, ale unităților gimnaziale și ale liceelor. În perioada campaniilor electorale (și au fost atâtea în ultimii patru luștri), liceeni autentici au fost folosiți pe post de agenți de publicitate, împărțind pliante, broșuri promoționale și alte însemne ale unor partide politice prin piețe publice, pe străzi, în locurile cele mai aglomerate. Scopul scuză mijloacele!, ar spune Machiavelli. Sau „Curat murdar!“, conform zicerii faimoase a nemuritorului Pristanda.

Paradoxurile vieții școlare nu se opresc aici. Medici cu experiență, psihologi și consilieri educativi le vorbesc adesea elevilor, în circumstanțe oficiale, despre riscurile erosului fără discernământ, ale aventurilor întâmplătoare și imprudente, dar numărul mamelor minore continuă să fie ridicat. Vigilența părinților scade exact la vârsta adolescenței odraslelor lor și nu o dată s-a întâmplat ca minori nesupravegheați să comită acte infracționale și să trăiască experiențe sexuale traumatizante și chiar tragice.

Într-un sens mai larg, putem spune că avem mulți doctori în științe și în arte pe kilometru pătrat, mulți absolvenți de masterate cu denumiri pompoase, dar rodul muncii lor este adesea mediocru. Multe lucrări de absolvire au fost denunțate ca false, rezultând din plagiate grosolane, sub oblăduirea unor prea generoase comisii de evaluare. Povestea este bine știută și a rămas în memoria colectivă.

În oglindă, paradoxurile școlii au un corespondent în paradoxurile vieții noastre sociale: nepotriviri, inadecvări, derapaje de la realitatea curentă, adică tocmai acele elemente ce construiesc un paradox. Unii justițiabili strigă din gură de șarpe „Independența justiției!“ și tocmai ei sunt aceia care răspund la chemările de sirenă ale politicului. Se anunță cu pompă construirea de creșe, școli, spitale, autostrăzi, ba chiar se trec în programe oficiale, pentru ca totul să se încheie în coadă de pește, din motive ce rămân ascunse omului simplu.

Ghidați de un instinct sănătos, românii întorc spatele „agendei politice“ și se concentrează asupra problemelor simple și esențiale ce-i frământă: sănătatea, locurile de muncă, locuințele, educația copiilor, hrana cea de toate zilele, sprijinul pentru părinții bătrâni ș.a. Trăim cu toții într-o lume paradoxală…

Teodor PRACSIU