Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Părinţi şi copii, un punct de vedere

Părinţi şi copii, un punct de vedere

O doamnă psihoterapeut, Victoria P.,  a postat pe o pagină de socializare un text care poate stârni fiori, nelinişte, nedumerire, sau poate fi trecut cu vederea. Textul are ca temă relaţia părinte‑copil în ziua de azi,  evocând, direct şi indirect, condiţia părintelui şi a copilului în societatea modernă/postmodernă. Autoarea şi‑a intitulat postarea: „Tragedia tăcută despre care nu vorbește nimeni şi care se referă la copiii noștri“. Un titlu, dacă s‑a vrut să fie titlu, şi nu o constatare directă şi alarmantă despre o stare de fapt – un titlu, aşadar, prea lung, după gustul meu, şi prea dramatic. Prea dramatic pentru că, oricum, înclinaţia către dramatic şi tragic a contemporanilor noştri e profund marcată de înscenare. Iar „înscenarea“ presupune de la bun început un grad mare de convenţionalism, de „artificial“, de raiting atât de iubit în lumea de azi. Având în minte toate aceste lucruri, şi încă altele pe deasupra, am ezitat să iau postarea în serios. În acelaşi timp, am ezitat şi să dau o sentinţă definitivă şi să consider  conţinutul acestui text ca fiind neimportant pentru educaţie.

Textul începe cumva abrupt şi de aceea îl reproduc: „Chiar acum, în casele noastre se întâmplă o tragedie tăcută, afectând cel mai prețios lucru pe care îl avem: copiii noștri! Copiii noștri se află într‑o stare emoțională teribilă! În plus, în ultimii 15 ani, statisticile tulburărilor mintale la copii sunt îngrozitoare“. Lăsând de‑oparte ultima parte a afirmaţiei, sigur că m‑am gândit la o succesiune de evenimente negative care au marcat în ultima vreme elevii/copiii noştri din şcoala preuniversitară. Statistic vorbind, există o creştere alarmantă a numărului acestor evenimente, agresiuni, comportamente ieşite din comun. Şi există, pe de altă parte, şi o  nelinişte tot mai evidentă a unei categorii importante de părinţi, care a devenit tot mai interesată de ceea ce se întâmplă în şcoală. Se adaugă, cumva în oglindă, şi o nelinişte, dar, mai ales, o anume nemulţumire crescândă a corpului profesoral, care, în linii mari, acuză aspecte defectuoase ale managementului naţional şi local al şcolii preuniversitare, la care se adaugă şi birocraţia crescândă, din ultimii ani, a sistemului. Simptomatic, mi se pare în acest sens site‑ul „Dascăli.ro“ foarte activ şi dezbătând probleme de actualitate ale educaţiei româneşti. Astfel, la schimbarea ultimului ministru, pe site a apărut o listă a tuturor miniştrilor educaţiei din ultimii 27 de ani şi multă lume a încercat să facă portretul şcolii ca rezultat al prezenţei celor 28 de miniştri ai educaţiei. Poate nu cel mai semnificativ, dar unul dintre „portretele“ ce se poate reţine arată aşa: „Creşterea analfabetismului, abandonul școlar, scăderea performanțelor, exodul tineretului și cadrelor didactice, creșterea violenței în școli, distrugerea autorității cadrului didactic și călcarea în picioare a demnității lui, o supraîncărcare inutilă al elevilor,«bătaie» pe auxiliare, manuale haotice, comasări de clase, de școli pentru că nu sunt bani pentru învăţământ, procese pentru drepturi salariale, inaugurarea festivă, cu tăierea panglicii, a toaletelor din școli de către primari“…

Întorcându‑ne la tema noastră, psihote­rapetul citat vine şi el cu noi date care, e adevărat, nu pot fi verificate şi, până la confirmarea acestora şi din alte surse, nu putem decât să invităm la o oarecare prudenţă. Dar iată câteva dintre datele prezentate în materialul citat: fiecare al cincilea copil are tulburări mintale; tulburarea deficitului de atenție a crescut cu 43%;  depresia la adolescenți a crescut cu 37%; rata sinuciderii în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 10‑14 ani a crescut cu 200%. Comentând oarecum insolit această stare de fapt, autoarea exclamă: „NU, răspunsul nu este îmbunătățirea capacităților de diagnosticare! NU, ei nu se nasc astfel! NU e vina școlii și a sistemului!“

Aşadar, suntem invitaţi să ne liniştim puţin să ne păstrăm calmul,  fiindcă, în încercarea de a afla cauzele unor asemenea accelerări de stări de fapt negative, nu şcoala şi deficienţele ei ar fi de vină. Şi atunci, se întreabă autoarea: unde ar fi problema, cauza cauzelor. Răspunsul ei e unul categoric şi vorbeşte despre destinul copiilor de azi, din societatea postmodernă aşadar,  cărora le lipsesc „bazele unei copilării sănătoase“. Ce ar însemna însă „o copilărie sănătoasă“? Următoarele trăsături ar fi parte dintr‑o asemenea realitate: părinții accesibili din punct de vedere emoțional; limite clar stabilite și instrucțiuni descrise (în privinţa comportamentului părin­­ţilor şi copiilor deopotrivă – deducem noi!); obligațiuni (în „traducere“: obligaţii, respon­sabilităţi,); alimentație echilibrată și somn suficient; mișcare și aer proaspăt; jocuri creative, comunicare, timp liber).

Până aici, din câte ne dăm seama, mai nimic nou sub soare. Când citim însă reversul acestor condiţii ale unei educaţii sănătoase, suntem tulburaţi. Fiindcă, întrebându‑se ce au din toate acestea copiii de azi,  autoarea  răspunde:  „În schimb, copiii au: părinți distrați care nu socializează cu copiii lor; părinți care răsfață copiii şi le permit totul; sentimentul că toți le sunt datori; alimentație neechilibrată și lipsă de somn; stil de viață sedentar; stimulare nesfârșită, distracții tehnologice, plăceri instantanee“.

Concluzia e una simplă, dar şi dramatică în acelaşi timp:

„Oare este posibil să educi o generație sănătoasă în astfel de condiții nesănătoase? Bineînțeles că nu! După cum vedem, consecințele sunt teribile. Pentru pierderea copilăriei normale, copiii plătesc cu pierderea bunăstării emoționale.“

La întrebarea care sunt soluţiile, suntem din nou împinşi pe o cale ce ni se pare foarte cunoscută, marcă a unor adevăruri fundamentale. Astfel, părintele (iată din nou şcoala este exonerată de toate acele stări dramatice, descrise iniţial!) trebuie să aibă în vedere următoarele reguli, principii: „Stabiliți limite și amintiți‑vă că sunteți părintele copilului, nu prietenul lui (?!…); oferiți‑i copilului ceea ce are nevoie, nu ceea ce dorește (?!..); nu vă temeți să‑l refuzați dacă dorințele lui nu corespund necesităților; oferiți‑i alimente sănătoase și gustări limitate; petreceți câte o oră pe zi în natură; zilnic luaţi cina în familie fără gadgeturi; jucaţi‑vă jocuri de masă (care or fie ele ?!…); în fiecare zi, implicați copilul în treburi casnice (să aranjeze îmbrăcămintea, să strângă jucăriile, să agaţe rufele, să aranjeze masa etc.); mergeți la culcare în fiecare zi la aceeași oră, nu‑l lăsați să se culce cu gadgeturi; învățați copiii să fie responsabili și independenți; nu‑i protejați de eșecuri minore, acest lucru îi învață să depășească obstacolele vieții; învățați‑i să fie răbdători și oferiți‑le ocazia să‑şi petreacă timpul liber, astfel încât să‑și arate impulsurile creative; nu înconjuraţi copilul cu distracții, constant; nu le oferiţi gadgeturile ca remediu pentru plictiseală; nu încurajați folosirea gadgeturilor înainte de masă, în mașină, în restaurant, în magazine; lăsați creierul copilului să învețe singur să alunge plictiseala; fiți disponibili din punct de vedere emoțional, învățaţi‑l abilitățile sociale“.

Iar lista cu „porunci“, reguli, continuă, ajungându‑se uneori la detalii ce ar putea fi receptate într‑un registru comic:  „gâdilă copilul, citește‑i, dansați, săriți și târâți‑vă împreună!“… Ne vom opri însă aici cu citarea, căci multe dintre sfaturi, reguli ne sunt cunoscute, adaugând doar că ceea ce ni s‑a părut esenţial în toată această „poveste“ este afirmarea convingătoare a unei crize reale a relaţiei dintre părinţi şi copii. Cauzele acestei crize de „analfabetism educaţional“ sunt uşor de identificat, ele survenind din confuzia teribilă de valori, atitudini şi acţiune umană, ce caracterizează azi societatea românească, dar nu numai. O confuzie de care se pare nu se ocupă nimeni într‑o manieră instituţională şi convingătoare.

Adrian COSTACHE