Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Părinţi şi profesori: „educaţia la zi“

Părinţi şi profesori: „educaţia la zi“

O scenă mai puţin obişnuită în filiala unei banci. O doamnă tânără, elegantă, intră în sucursală cu fata ei de trei-patru ani. Nu e lume prea multă, iar copila,  după o scurtă ezitare, începe să alerge prin spaţiul în care cei câţiva clienţi îşi aşteaptă rândul. Să alerge şi să scoată anume sunete dialogând cu… mama cu voce tare. Copila se simte ca…  acasă. Este clar că este unul dintre acele milioane/zeci de milioane de copii pentru care democraţia nu este o utopie. Drepturile copilului, înscrise în „calendare“ internaţionale, s-au prelungit puternic în structura familiei şi dacă acasă copilul face aproape tot ce-i trece prin cap, se pare că şi în spaţiul public va face acest lucru. Câteva „adevăruri“ par a fi asociate prezenţei mamei şi copilului: pentru fata ei de trei-patru ani nu prea există „cenzuri“. Mama însăşi nu se oboseşte să-i explice fetei nici măcar după două-trei minute că se află într-un spaţiu public, nu acasă, şi că atunci când eşti într-un spaţiu public nu trebuie să deranjezi pe alţii. Operatoarea de la ghişeu ridică de câteva ori privirea, dar nu îndrăzneşte să facă vreo observaţie, fiindcă mama poate fi o clientă „importantă“ a băncii şi, cine ştie, se poate supăra… pe bancă. Doar un domn căruia-i vine, după două-trei minute, rândul la ghişeu întreabă „maliţios“: Aţi deschis şi grădiniţă aici? Cuvintele clientului băncii au oarecare efect. Mama, cumva deranjată de întrebare, se duce către fetiţă şi-i spune ceva la ureche. Fata se opreşte o clipă din alergat, după care mai dă însă o tură până la treptele de ieşire. În următoarele secunde se potoleşte totuşi.

La prima vedere, nu sunt parea multe lucruri de comentat, iar întâmplarea ar putea fi considerată nesemnificativă. În fond, este vorba despre un copil, iar faţă de copii trebuie să dovedim înţelegere, să le suportăm uneori un gen de hiperactivitate. Eventual, să ne bucure chiar că în loc să stea cu nasul în telefon sau în tabletă, ei îşi consumă energia prin mişcare. Copilăria înseamnă spontaneitate, joc, tocmai prin asta fiind frumoasă. Dar, din fericire sau din păcate, trăim într-o lume puternic intercondiţionată. Mai devreme sau mai târziu, copilul acesta, căruia până la trei-patru ani nu i s-a spus că atunci când se află într-un spaţiu public nu trebuie să alerge şi nici să vorbească prea tare, va trebui să meargă – sau poate chiar merge! – la grădiniţă. Dar e posibil ca nici la grădiniţă să nu i se  spună acest lucru, căci şi Doamna ar putea să evite orice fel de „cenzură“ aplicată spontaneităţii copiilor. Dar tot această Doamna s-ar putea să se confrunte cu o altă problemă, să aibă majoritatea acestor copii crescuţi la fel de „liber“, de spontan, fără niciun fel de pregătire pentru a relaţiona într-un anume context, totul fiind lăsat, în cele din urmă, de părinţi pe seama şcolii. Iar dacă lucrurile stau chiar aşa, putem înţelege o  postare, deschizând la întâmplare un site social-media şi citind: „Profesoara de civică vine la oră cu un fluier şi când e gălăgie în clasă scote fluierul şi fluieră ca la ora de sport pentru a se face ascultată. Ca să nu răguşească!“. Însă nu toată lumea are le îndemână un fluier. Și atunci citim, pe un alt site, o postare ceva mai consistentă: „Dacă profesoara de engleză ţipă ca o descreierată la nişte copii de șapte ani cărora le predă o amărâtă de oră, o dată pe săptămână, și învăţătoarea îmi spune că mai trebuie și să ţipe la ei din când în când, cum trebuie procedat în continuare?

Când i-am comunicat învățătoarei că putem merge și la directoare ca să discutăm problema, mi-a zis că nu e cazul să ajungem la așa ceva, că discuta ea cu profesoara de engleză. Știți ce mi-a transmis «doamna» profesoară de engleză? Să mă duc la ora ei, ca să vad ce fac copiii și de ce țipă la ei. Ce ar putea să facă nişte copii de șapte ani în afară de a se plictisi crunt la ora ta, pentru că nu ești în stare să le acaparezi atenția și să-i faci să iubească ceea ce predai tu acolo, în puii mei? Dacă nu vă place ceea ce faceți, dragi doamne și domni profesori, faceți altceva! Nu știu, creșteți capre, viermi de mătase sau gândaci de bucătarie! Dar nu vă bateți joc de niște copii care sunt la început de drum și pentru care contează enorm acest început. Nu vă place că  sunteți agresați emoțional sau fizic de către niște copii sau de către părinții lor? Să știți că nici lor“.

Şi iată-ne părtaşi la problemele cotidiene ale şcolii de azi, la dilemele ce par uneori fără rezolvare. Aşadar, ce se întâmplă de fapt? Sunt toţi acei învăţători/profesori, care ţipă uneori la copii, incapabili de a-şi face meseria, de a capta atenţia copiilor? Şi cât la sută din corpului profesoral se confruntă azi – faţă în faţă cu promoţii/generaţii hiperactive – cu situaţia de a nu-şi putea „stăpâni“ clasa? În paranteză fie spus, situaţia nu e cu totul nouă,  întotdeauna au existat profesori/învăţători care au avut probleme în a-şi stăpâni clasa. Faptul ţine cumva de „normalitatea“ oricărui sistem, în care, ca în vestita Curbă a lui Gauss, unii profesori sunt mai performanţi, în vreme ce alţii au probleme, cel puţin la acest capitol: realizarea în clasă a unei atmosfere specifice învăţătării, studiului.

În acelaşi timp însă, nu-i mare filosofie să se observe comportamentul lax al unei întregi categorii de părinţi care lasă totul pe seama şcolii, îngreunând procesul educativ tocmai prin absenţa oricăror „ani de-acasă“, adică a  unor eforturi conjugate şi responsabile de a transmite coopilor datele minimale ale unui comportanent civilizat. Mai mult, în numele „drepturilor copiilor“, aceştia ajungă să facă ce vor şi unde vor, confundând „spaţiile“, amestecând haotic lucrurile, adesea sub privirile indiferente ale părinţilor. Şi atunci şcoala rămâne singura „soluţie de civilizare“, în faţa unor odrasle incapabile de un minim control, căci părinţii fie n-au timp, fie în mod deliberat îi lasă în voie, asigurându-le doar condiţii materiale, uneori excepţionale, fără a le cere în schimb mai nimic. E o caracteristică a unei societăţii eliberate de prea multe reguli şi cutume, unele excesive sau artificiale, e adevărat,  într-un proces rapid şi vizibil de „emancipare“, dar care se derobează cu acest prilej de o sumă de valori morale pe care copilul ar trebui să le înveţe încă de mic: respectul pentru cel mai în vârstă, inclusiv prin formule specifice de adresare, modestia (dar cum poţi să fii modest când eşti mereu îndemnat să gândeşti „pozitiv“, asta însemnând că eşti cel puţin bun dacă nu foarte bun, într-o aprecierea făcută mai ales de tine?), şi mai ales o minimă responsabilitate pentru efectul acţiunilor tale.

Trebuie să fii probabil tu ca profesor un maestru al pedagogiei pentru a te descurca într-o asemenea situaţie, pentru a „stăpâni“ a cu adevărat  clasele de şcolari.

Ceea nu se întâmplă întotdeuna, căci şi profesorii sunt oameni.

Adrian COSTACHE