Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Pastorală la Naşterea Domnului

Pastorală la Naşterea Domnului

† Macarie, episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord


Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare în Hristos Emanuel, Cel născut în ieslea Betleemului şi în ieslea inimilor noastre!

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

Sărbătoarea Crăciunului este una a nădejdii, a împlinirii, a duioşiei şi a jertfei. Nădejde, pentru că Dumnezeu cercetează pe poporul Său, nu prin înger, nu prin profet, ci prin Însuşi Unul Născut Fiul Său. Împlinire, pentru că, iată, în sfârşit, Cel făgăduit omenirii, Cel aşteptat, Cel profeţit, Mesia, S-a pogorât printre noi, este împreună cu noi. Emanuel: Dumnezeu este cu noi! Duioşie, pentru că Dumnezeu S-a întrupat prin naştere, luând „chip de rob”, Atotputernicul fiind un prunc, făptura cea mai fragilă şi vulnerabilă care poate exista pe acest pământ. Jertfă, deoarece pentru aceasta a venit Mântuitorul printre noi, pentru aceasta a luat chip de rob şi S-a născut Prunc, pentru a se jertfi pentru noi. Iar jertfa Sa începe chiar din momentul naşterii Sale. Se naşte într-o biată iesle, iar apoi, imediat, Maica Sa Fecioară şi Dreptul Iosif sunt nevoiţi să plece în pribegie. Şi acesta a fost doar începutul.

Suntem, poate, mai puţin obişnuiţi să ne gândim la Naşterea Domnului ca la un act de jertfă, aşa cum o facem de Paşti. Spunea într-o cuvântare Mitropolitul Antonie de Suroj „că primul pas în aducerea întru fiinţă a lumii a fost un act de iubire divină care a presupus un sacrificiu: Tatăl a adus pe Fiul Său la altarul sacrificiului. Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Şi există o icoană veche grecească, în care vedem Naşterea lui Hristos: o vedem pe Maica lui Dumnezeu, îl vedem pe Iosif, vedem peştera, dar, în loc de iesle, vedem un altar de jertfă, iar pe acest altar al jertfei se află Fiul Nou-Născut al lui Dumnezeu, Fiul Mariei”.

Pentru aceasta S-a născut El, Împăratul împăraţilor, într-o smerită iesle. Nicăieri alt­undeva, decât în acest loc pentru adăpostirea ani­malelor unor oameni de rând.

În acest loc deposedat de orice fel de rang social, de orice fel de însemn exterior de putere, în staulul de oi din afara cetăţii Betleemului, aşa cum a şi fost răstignit, în afara cetăţii Ierusalimului. Hristos se naşte ca un marginal pentru că nu încăpea în rândul lumii. Dar şi aici este o taină, pentru că doar în această iesle sărăcăcioasă pot ajunge la El, pentru a I se închina, oameni din toate straturile societăţii. Ajung la El şi crai şi păstori simpli. Dacă S-ar fi născut într-un palat, atunci ar fi existat o distanţă între El şi cei din popor. Dacă S-ar fi născut într-o casă obişnuită de om aşezat în societate, ar fi existat barierele obişnuite, care limitează spaţiul doar pentru cei din familie şi din acelaşi nivel social. Aşadar, acea iesle smerită desfiinţează distanţele sociale, graniţele nevăzute dintre oameni, ierarhiile prestabilite şi nu foarte drepte, pentru a instaura noi raporturi, de dragoste şi de frăţietate între oameni, noi ierarhii evanghelice, în care cel de pe urmă este cel dintâi şi în care cel care stăpâneşte este slujitorul tuturor.

Pentru aceasta S-a născut, azi, Hristos. S-a născut pentru a fi adus jertfă bine primită pentru mântuirea noastră. S-a născut pentru ca noi să avem viaţă şi încă viaţă din belşug. S-a născut pentru ca noi să avem, iarăşi, o patrie, să revenim acasă, în Ierusalimul cel Ceresc. S-a născut pentru ca noi să avem, din nou, chip, identitate, sens. S-a născut pentru a ne naşte pe noi din apă şi din Duh. S-a născut să ne fie Împărat, Domn, Frate, Slujitor, prea-umil Slujitor, care ne spală picioarele şi ne şterge lacrimile. S-a născut, aici, jos, în mijlocul durerii şi nevoii, să nu ne lase singuri, părăsiţi, aşa cum va fi El pe cruce.

Astăzi S-a născut Hristos, preaiubiţii mei! S-a născut pentru tine, mamă care-ţi mângâi pruncul; pentru tine, cel care te apropii de zenitul vieţii; pentru tine, cel care munceşti ca un rob pentru ziua de mâine; pentru tine, cel care ai plecat din ţară pentru că nu-ţi găseai rostul; pentru tine, tinere, care priveşti neliniştit în zare; pentru tine, cel ce eşti copleşit sau pentru tine cea care eşti copleşită de zdroaba vieţii şi a zilei; pentru tine, mamă, căreia ţi s-au răpit copiii. Pentru noi, toţi, S-a născut Hristos! Nici noi nu ne naştem pentru noi. Ne naştem pentru celălalt. Ne naştem unii altora, încă de la început, când ne naştem unui tată şi unei mame. Ne naştem ca o jertfă, iar întrebarea de căpetenie de al cărei răspuns depinde mântuirea noastră este: cui vom fi aduşi sau ne vom aduce jertfă? Lui Baal sau lui Dumnezeu? Vom fi jertfiţi egoismului, eu-ului nostru, sau ne vom jertfi pentru celălalt? Fi-vom jertfe ale Mamonei, sau fi-vom jertfe ale Împăratului Ceresc?

Preaiubiţii mei,

Anul acesta, care se apropie de sfârşit, Biserica noastră l-a închinat apărătorilor Ortodoxiei din vremea comunismului, adică martirilor şi mărturisitorilor din vremea prigoanei comuniste. Nu de mult, nu departe de noi, s-au întâmplat atrocităţi, lucruri cumplite pe care abia le putem asculta sau citi, darămite să le şi trăim. Zeci şi sute de mii de oameni, fără nicio vină decât dragostea faţă de Hristos şi de patrie, au fost arestaţi, smulşi cu cruzime din sânul familiilor lor, torturaţi paroxistic, înghesuiţi în beciuri, sub pământ, închişi în adevărate laboratoare ale iadului, supuşi unui regim de exterminare şi dezumanizare prin înfometare, violenţă, batjocură sistematică.

Iad în închisoare, iad pentru cei de afară… Iad pentru torturile suferite de ei înşişi, iad pentru chinurile suferite de tovarăşii lor de suferinţă, iad pentru că se gândeau la suferinţa celor rămaşi acasă. În acest iad însă, o lumină a biruit întunericul. S-a născut Hristos în temniţe! S-a născut Hristos la Aiud, la Gherla, la Piteşti, în cumplita cameră 4 Spital. S-a născut la Periprava, la Poarta Albă, la Târgu Ocna, la Târgşor, la Mislea şi la Miercurea Ciuc. S-a născut Hristos la Jilava, la Văcăreşti şi la Râmnicu Sărat, la Sighet şi în barăcile de la Canal.

S-a născut Hristos în lagăre şi în închisori, în deportare şi în exil! Da, acolo, în aceste temniţe putrede, în acele mirosuri pestilenţiale, în acele colcăieli devenite inumane, acolo S-a născut Hristos! O vedem în suferinţa transfigurată a martirilor şi mărturisitorilor, o vedem în versurile scrise cu sânge ale poeţilor închisorilor, în vieţile înscrise în inimile noastre ale sfinţilor din închisori.

Evoc, din nenumăratele pilde de martiriu şi de sfinţenie din închisori, o minunată naştere în Împărăţia Cerurilor întâmplată la Târgu Ocna, o temniţă unde erau aduşi deţinuţii bolnavi de TBC, care a avut loc tocmai în ziua de Crăciun a anului 1951. În acel Crăciun, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu, nevoitor al Mănăstirii Tismana, se afla pe moarte, după ce fusese chinuit şi torturat la Canal pentru că spovedea şi încuraja duhovniceşte fraţii de suferinţă. Chiar şi aşa, pe moarte fiind, la Târgu Ocna, Părintele Gherasim continua să spovedească, să îmbărbăteze şi să renască duhovniceşte pe ceilalţi deţinuţi. Cei care l-au asistat în acele momente dau mărturie că acele clipe au fost scăldate de harul dumnezeiesc. Iată ce a scris unul din ei: „În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat”. Ni se mărturiseşte că Părintele Gherasim, pe măsură ce se apropia de moarte, era mai viu! Minunea cea mai mare a fost că, puţin înainte de moartea sa, a fost adus la Târgu Ocna un deţinut de drept comun, care avusese rol de supraveghetor la Canal şi îl chinuise sălbatic pe Părintele Gherasim. Auzind aceasta, deşi nici nu putea să se mişte, părintele a cerut unor deţinuţi mai în putere să-l ducă la patul torţionarului său. Cu cea mai mare dragoste, părintele l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, i-a şters lacrimile de căinţă şi de ruşine ale celui care-l chinuise, l-a spovedit şi i-a dăruit iertarea. În acea noapte de Crăciun, au murit împreună, victimă şi torţionar, născuţi făptură nouă în Împărăţia Cerurilor.

Iată, aşadar, de ce îi cinstim pe Sfinţii din închisori. Pentru că tot acel sistem fusese creat pentru a dezumaniza, a înrăi, a face din om ucigaş de frate, turnător şi torţionar. Pentru a schilodi în om chipul lui Dumnezeu. Oameni ca Părintele Gherasim Iscu însă, prin dragoste jertfelnică, au biruit acest iad nu doar pentru ei, nici doar pentru cei împreună-pătimitori, ci au smuls din ghearele acelui iad chiar şi pe torţionarii lor, pe cei care deveniseră unelte ale diavolului.

Toţi aceştia, aşadar, au apărat nu doar chipul lui Dumnezeu din ei, ci şi din noi. Au păstrat aprinsă candela credinţei în Dumnezeu, dar şi în ceea ce reprezentăm noi, ca popor. Datorită lor avem un chip de om şi un nume de creştin şi de român. Datorită lor avem o patrie aici, pe pământ, şi o patrie dincolo, în cer. Toţi aceşti mărturisitori au crezut într-un bine comun şi nu au vrut să trăiască doar pentru ei, ci au vrut să trăiască şi să moară pentru semenul lor, pentru credinţa lor, pentru patria lor, pentru demnitatea copiilor şi urmaşilor lor.

Să-i cinstim cum se cuvine pe cei în mijlocul cărora S-a născut Hristos. Să-i cinstim pe cei întru care S-a preaslăvit Hristos. Pe cei care au fost cinstiţi de Hristos. Să-i cinstim chiar dacă pe mulţi dintre ei nu îi găsim în manualele de istorie şi chiar dacă nu suntem plăcuţi tuturor pentru aceasta. Să-i cinstim pentru că nu ei au nevoie de cinstirea noastră, ci noi, dacă vrem să ne numim creştini şi
români.

Iubiţi fraţi şi surori împreună rugători,

Noi, românii din diaspora, ne aflăm departe, fizic, de ţară. Ne aducem aminte cu nostalgie de Crăciunul copilăriei, de mirosul de neuitat şi unic al pământurilor natale, de colindători, de pluguşor şi de gerul Bobotezei. Ne aducem aminte de o lume vie, caldă, cu suflet. Nu o putem uita şi ne doare şi îi resimţim lipsa tot mai mult aici, într-o altă lume, rece, străină şi, în multe privinţe, moartă.

Ne adunăm aici departe de ţară, pentru a ne regăsi în comuniune euharistică, în lăcaşuri improvizate, în tot felul de clădiri care nu au fost construite pentru acest scop. Nu avem catedrale măreţe, nu avem biserici mari, încăpătoare, spaţioase, cu clopote răsunătoare. Însă, de aici, din străinătate, de la aceste altare româneşti ridicate în locuri improvizate, umile, să ne aducem aminte de Hristos Cel născut în iesle. De aici, de la marginea societăţii în care ne aflăm, o societate de multe ori ostilă credinţei, să ne aducem aminte de Întâiul dintre marginali şi Întâiul dintre pribegi, de Hristos, Cel născut în iesle şi refugiat în Egipt de furia lui Irod.

Foarte tragic este faptul că cei mai mulţi dintre frăţiile voastre aţi plecat din ţară pentru că aţi simţit că nu aveţi un viitor acolo. Un viitor pentru familie, pentru copii. Chiar şi aşa, aici departe, noi ştim că avem o ţară, că venim de undeva, că avem rădăcini. Este cumplit să fii abandonat şi adevărul este că mulţi dintre românii din diaspora, au simţit, poate, că ţara i-a abandonat. Însă cei care s-au jertfit în închisori sunt o dovadă vie, care strigă la cer. Ei nu ne-au abandonat pe noi şi nu şi-au abandonat nici ţara. Să le ascultăm mărturisirea, să luăm aminte, să stăm cu frică!

Să nu ne abandonăm nici noi ţara! Să nu ne abandonăm neamul! Să ne aducem aminte că nu noi ne-am născut pe noi şi nici nu ne-am născut doar pentru noi, ci că aparţinem unei familii, aparţinem unei comunităţi, că avem înaintaşi şi că vom avea urmaşi, că ne înscriem într-o continuitate de jertfe, de lupte şi de nevoinţe.

Scumpii mei fii şi fiice sufleteşti,

În aceste zile ale sărbătorii Naşterii Domnului, citim în Evanghelie un lung şir de protopărinţi ai lui Iisus. În acest lung şir sunt şi drepţi ai lui Dumnezeu, dar sunt şi oameni care au căzut. Hristos nu S-a dezis de neamul Său, ci l-a asumat întreg, cu drepţi şi cu păcătoşi. S-a născut într-o comunitate reală, cu înaintaşi concreţi, pomeniţi fiecare după numele său.

Să înţelegem, aşadar, că şi noi ne naştem într-un neam concret pe care trebuie să-l asumăm. Astăzi ni se spune pe toate căile că neamul nostru este unul de ocară, iar eroii noştri au fost criminali şi neisprăviţi. Istoria este rescrisă, iar exemplele noastre cele mai de preţ sunt defăimate şi minimalizate. În faţa acestui val nihilist, să ne luăm însă crucea neamului nostru şi să o purtăm cu demnitate, neluând seama la ocările aruncate asupra înaintaşilor şi neamului nostru, „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2).

În încheiere, vă aduc la fereastra sufletului „Colindul robului” compus de Valeriu Gafencu în cinstea şi spre pomenirea Părintelui Mărturisitor Gherasim Iscu:

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.

Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă,
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului
Domnu-şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare. Amin!

Refren:
Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori! Amin!

Al vostru părinte şi frate colindător, fierbinte rugător către Domnul şi de tot binele voitor,

† Episcopul Macarie
† Macarie, episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord