Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Patriotismul – între adevăr și falsitate

Patriotismul – între adevăr și falsitate

Consider că este adecvat ca, din când în când, să abordăm, fără reticenţă, cu o forţă mereu constructivă, şi „starea“ patriotismului, din perspectiva cunoaşterii reale, a impactului şi manifestării sale la nivelurile individual şi colectiv. Să reamintim, cu dreaptă credinţă, definiţia „clasică“ a cuvântului „patriot“: „persoană care îşi iubeşte patria şi luptă pentru apărarea şi prosperitatea ei“; iar la „patriotism“: „sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, statornicit în decursul istoriei“. Putem continua cu alte semnificaţii ale unor cuvinte din aceeaşi gamă, mai ales cu cel referitor la „patrie“.

Nu este întâmplător că, de-a lungul secolelor, domnitorii și regii le promiteau ostașilor că, pentru faptele lor de vitejie, vor fi răsplătiți cu o anumită suprafață de pământ odată ce se vor întoarce acasă. Unii nu se mai întorceau, dar primeau familiile… Ne amintim, atunci când „privim“ adânc în ființa neamului nostru, de strămoșii noștri daci, care mureau, în luptă, strângând pământul în pumni. Poate că primordială a fost această relație, nu știu dacă particulară și apoi colectivă, dintre om și vatra sa. Sunt convins că sentimentul patriotic, și în acest mod, s-a consolidat în timp, treptat. Nimeni n-a cerut definiții cuiva, nimeni s-a încercat să explice starea de care este cuprins atunci când pleacă sau revine într-o „patrie“, care este numai a lui.

Ion, din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, se prosternează în fața pământului, la marginea satului. Gestul este genuin? Da, din rațiunea existenței, cu tot ce incumbă această manifestare a omului dintotdeauna: viață și moarte. De ce am introdus, în acest context, alegațiile de mai sus? Foarte simplu, urmând succesiunea ideatică, care ne conduce spre un alt „palier“ al conotațiilor, prin extrapolare, făcând referință la ceea ce ființa umană avea atât de apropiat, ca parte inseparabilă: familia, rudele, ograda (prefer arhaismul pentru „curte“), casa, pământul pe care îl cultiva, satul, regiunea, atât cât o cunoștea. Toate însemnau patria sa. Și interpretarea era și este corectă! Restul, ca în Shakespeare, este… abstracție. Îmi vin în minte cuvintele inegalabilului poet Nichita Stănescu: „Ce patrie minunată este această limbă“. (…) „Limba română este patria mea.“ Este „elementul“ care, după opinia mea, întregește sfera de noțiune pentru ceea ce definim patriotismul: limba română. Sigur că mai întâi a fost sentimentul, starea, iar apoi a apărut conceptul, limba. Factual ideatic, patriotismul este, indubitabil, un anumit tip de relație ce se stabilește între individ și un anume spațiu. Este locul evoluției sale, este interacțiunea cu ceilalți, cu mediul de existență, cumulate în ființa sa, pe care le păstrează, edificându-se în sentimentul cel ai pregnant, unic, ce nu are vreun punct comun cu nimic. Este firesc să amintim că de la Eminescu la Delavrancea, de la Petre Țuțea la Coandă și mulți, mulți alții, deveniți repere ale patrimoniului național și universal, au înțeles să-și definească raportul „special“ dintre ei și țară, țara natală. În ultimele decenii s-a produs o „diluare“ a acestui sentiment, alimentat de unii, în virtutea unei replici din comedia „Plutus“ de Aristofan: „Ubi bene, ibi patria!“ („Unde e bine, acolo este patria!“, la care adăugăm un vers din poetul latin Pacuvius: „patria est ibicumque est bene“. („Patria este oriunde e bine.“)

De ce am adus în prim-plan aceste formulări devenite maxime? Întrebarea este retorică, desigur, pentru trăitorii din realitatea autentică, față de realitatea „virtuală“ în care „plutesc“ alții! Din România, în ultimii aproximativ 30 de ani, au plecat circa cinci milioane de români, înregistrându-se cel mai mare exod din istoria țării. Se apreciază că, la nivel mondial, ar fi al doilea după Siria, țară aflată într-o teribilă conflagrație. Cei mai mulți au plecat în căutarea unui loc de muncă, chiar pentru supraviețuirea lor familială și materială, și nu dintr-o atitudine oportunistă, lipsită de morală și patriotism, doar din interese personale. Sunt veritabile drame umane în acest fenomen al migrației. Nu vreau să intru în detalierea situației. Trebuie însă amintit aspectul etichetării acestor români, care nu au un loc de muncă în patria lor, de către inși fără scrupule care, în autosuficiența lor, se consideră și cred că sunt reprezentanți (ai cui?) ai celor care sunt în căutarea unor alte orizonturi de existență. Acești oameni, care își abandonează vatra lor, cu tot ce cuprinde aceasta, nu-și uită „izvorul“, se întorc periodic acasă, iarba este verde îi atrage irezistibil, mai mult ca orice. Ei au plecat, dar odată cu ei pleacă o parte din lumea în care s-au aflat. Dorul de „întregire al celor două lumi“ va rămâne peren, în pofida tuturor vicisitudinilor. Nu vreau să mă ocup de „ceilalți“, din „familia“ lui Cațavencu și Farfuridi… „Se sparie gândul…“

Solidaritatea este cuprinsă în conceptul de patriotism, fără îndoială. Cum ar arăta contemporanitatea, dacă toți oamenii ar fi solidari într-o țară, într-un continent, până la nivel planetar? Este o paradigmă utopică? Nu cred. Este greu de realizat, indiscutabil, dar rațiunea poate învinge. Cum pacea poate învinge războiul! Dar, până atunci, fiecare ins are o țară, un loc, numai al lui, pe care le păstrează cu sfințenie. Sentimentul raportării la o patrie se impune să fie cultivat, cu migală și determinare, încă din primii ani de viață: în familie, apoi în diferitele trepte ale educației instituționale. Exclamația: „Sărut pământul țării mele“, pe care am auzit-o ristită, într-o anumită circumstanță, să se constituie ca deviză, ca o stare de a fi a noastră, ca români, trăitori pe aceste meleaguri, fără a fi alimentată de excese naționaliste. Se impune, cu stringență, fără a fi o acțiune de campanie, cu un proces continuu, durabil, adaptat la cele trei timpuri fundamentale ale verbului, gramatical vorbind, ca școala, prin manuale, programe, în sens larg, tematica orelor de consiliere și dirigenție, să contribuie la formarea convingerilor democratice ale elevilor și tinerilor. Să exceleze direcțiile de exemplificare a ceea ce înseamnă toleranță, xenofobie, naționalism etc., care, prin exacerbare, au dus și duc, cu pregnanță, la mari nenorociri, cu multe victime nevinovate. Elevii și tinerii de astăzi să fie aceia care vor arunca toate aceste tare ale unor minți bolnave în lada de gunoi a istoriei.

Așa cum se întâmplă în multe țări, cu ambițioasă consecvență, nu sporadic, școlarii asistă, în fiecare dimineață, la ceremonia ridicării drapelului și a cântării omnului național. Nu „mândria de a fi român“, ca o sintagmă festivistă, golită de sens, valabilă în campanii electorale, ci expresia unei depline convingeri. Iubirea nu se clamează, se trăiește! Dar în virtutea ei se înfăptuiesc atâtea minunății!

Nu am intenția de a trata această temă exhaustiv. Nici nu se poate, decât într-un amplu tratat. Vreau să mai adaug câteva considerații referitoare la suveranitatea ce nu ne mai aparține în totalitate, deoarece a fost convenită odată cu semnarea tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Nu înseamnă că tot ce are un popor, ethosul său, diminuează, sau face să dispară acest sentiment înălțător, patriotismul. Nici vorbă de așa ceva. Dimpotrivă. Păstrarea identității nu poate fi anulată de niciun tratat. S-a observat și este evident astăzi că cei mai „îngrijorați“ sunt unii politicieni, care se aprind și ard, vorbind despre țară, la sens figurat, atunci când se știu înregistrați de mass-media. Spui că s-au transformat în biciul lui Dumnezeu, pe pământ, pentru a pedepsi falsitatea în trăirile patriotice! Cu cât stau pe o grămadă mai mare de arginți, cu atât țipetele lor, despre patriotism, devin asurzitoare… Această manifestare este în discrepanță flagrantă cu onestitatea și consecvența românului ce simte și trăiește aici sau aiurea.

Suntem în Anul Centenarului României!

Se întâmplă ceva cu noi, ca popor, sau cu cei ce ne conduc? De ce formulez așa? Pentru că de aproape trei decenii, după 1989, ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie s-a desfășurat într-un climat lipsit de concordie, ba unii refuzând să accepte sărbătoarea românilor și a României. Nici contextul de astăzi, în preajma marelui eveniment, nu este altul, în comparație cu perioadele anterioare. Se mai poate aduce în atenție patriotismul românilor? Țara este „împărțită“ după criterii politice, partizane.

Este Anul Centenarului României!

Nu este, oare, momentul de reconciliere, și acesta să demareze de la nivelul politicienilor, forțați de istorie să detecteze acele puncte comune care-i unesc? Nu înțeleg politicienii, guvernanții, că sunt în slujba cetățenilor?

Ce emoționante sunt cuvintele lui Vasile Conta, într-un mereu prezent, adresate omului: „…viața ta aparține tuturor și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde spre fericirea și gloria țării tale“.

Mihai PĂCURARU