Socialize

Facebook
Home » Invatamant » Gimnaziu » Pe marginea unui articol. O piatră de încercare pentru profesorii de română

Pe marginea unui articol. O piatră de încercare pentru profesorii de română


Un articol publicat recent în Tribuna Învăţământului (Luminiţa Dima, Resurecţia  poeziei în şcoală – un deziderat şi o necesitate) pune în lumină o problemă cu profunde implicaţii în şcoala preuniversitară: predarea poeziei. Resimţită ca un aspect metodic dificil, predarea poeziei ridică probleme şi semne de întrebare nu doar de ordin metodic (deşi acestea sunt, în cele din urmă, cele mai dificile!), ci şi de alt ordin, mai general, care ne duce  cu gândul la întrebarea dacă se (mai)  justifică predarea poeziei în învăţământul preuniversitar. Şi dacă da, când, la ce clase se poate face acest lucru. Şi care ar fi finalitatea. Pusă într-o asemenea manieră „scandaloasă“, tema poate deruta. În acelaşi timp însă, există şcoli şi ţări în care problema prezenţei poeziei în şcoala de bază este pusă direct. Dacă informaţia mea este corectă, chiar şi într-o ţară în care „arhitectura curriculară“ este mult lăudată, Finlanda, o asemenea temă a apărut la orizont şi se discută.

Dar de ce poezia să se confrunte cu o asemenea perspectivă. Mai mult ca sigur că majoritatea profesorilor de limba şi literatura română pot da un răspuns. Probabil că cel dintâi care ne vine în minte este acela că poezia nu pare a servi la nimic, nu serveşte, cu alte cuvinte, unei şcoli „legate de viaţă“.Nobilă inutilitate“, poezia nu are, aşadar, o „justificare practică“, eventual imediată, în vreme ce proza sau chiar dramaturgia, ca să nu mai vorbim de genurile de graniţă, îşi vor găsi mereu raţiuni şi argumente pentru a se dovedi utile comunicării sociale, cunoşterii societăţii, în forme specifice, exersării cu alte cuvinte a limbajului în câmpul social şi artistic, şi chiar unei nevoi de autocunoştere a elevului aflat la vârsta adolescenţei.

Nu doar „irelevanţa practică“ a poeziei este însă singura caracteristică ce face din ea un domeniu dificil  în activitatea de predare-învăţare. Realitatea ei lingvistică este, cum se ştie, una cifrată, limbajul ei este, în cele din urmă, un „metalimbaj“, o succesiune de „abateri“, încât, în condiţiile în care chiar limbajul comunicaţional trece în şcoală printr-o criză evidentă, (analfabetismul funcţional este o realitate, oricât ar nega-o unii!), a realiza o familiarizare a elevului cu poezia, a-l face cititor de poezie presupune un tur de forţă fără precedent din partea profesorului propunător.

Intervenţia recentă a profesoarei Luminiţa Dima de la Colegiul Naţional Spiru Haret din Târgu Jiu subliniază, între altele, tocmai acest aspect, acela al dificultăţii predării poeziei. Autoarea, cu state veche de predare în învăţământul preuniversitar, constată mai întâi „cu amărăciune şi îngrijorare, nu şi cu resemnare, diminuarea  progresivă a interesului elevilor pentru literatura naţională, în genere, şi pentru poezie, în special“.

Fără a intra în detaliile acestei puneri în temă, doamna profesoară încearcă mai departe să sugereze parcurgerea unor paşi obligatorii într-o metodică a predării poeziei. Nu înainte însă de a insista încă o dată asupra stării de fapt: „Majoritatea elevilor nu citesc repetat, conştient şi cu atenţie poeziile abordate la clasă, mulţumindu-se pentru notare sau pentru un examen naţional cu memorarea/ingurgitarea unor aşa-zise comentarii literare oferite/impuse de profesor sau luate de pe internet ori din auxiliare comerciale“. (Dar câte alte lucruri mai citesc elevii azi  „conştient şi cu atenţie“?!)

În faţa unei asemenea realităţi, Luminiţa Dima, având fără îndoială acea mai veche şi mai solidă pregătire psiho-pedagogică şi metodică, dată într-o anume perioadă de formare a profesorilor, propune paşi de urmat în predarea poeziei, care, pentru cei dintr-o generaţie veche, sunt totuşi destul de cunoscuţi. Aceşti paşi ar fi: „argumentarea, în termeni accesibili vârstei şcolare, la început de ciclu, de an şcolar sau unitate de învăţare, a beneficiilor poeziei“, pas neparcurs de către foarte mulţi profesori de specialitate. „Pot fi aduse argumente culturale, psihologice şi estetice“, insistă autoarea. Al doilea pas (etapă) îl constituie „recitarea-model (citirea-modeln.n.) a poeziei de către profesor şi apoi de către elevi (cel puţin trei lecturi, după P. Valery – n.n.). Inflexiunile vocii, debitul, tonul, accentele, pauzele expresive (la care se adaugă atmosfera creată – n.n.) sunt esenţiale atât pentru trăirea poeziei, cât şi pentru înţelegerea acesteia de către elevi“. (…) Ar urma „etapa abordării/discutării poeziei cu elevii, care, de cele mai multe ori, cuprinde clişee didactice, un schimb monoton de întrebări (cel mai des din manuale/auxiliare discutabile) şi de răspunsuri vizând conţinutul şi forma poeziei şi/sau încadrarea într-un curent literar. De ani buni, după recitarea/lectura unei poezii, îi invit pe elevi să împărtăşească opinii, stări, emoţii, mirări, întrebări generate de textul liric. Exclud întrebarea dacă le-a plăcut poezia, fiindcă este irelevantă pentru demersul receptării (subl. ns.). Ascult cu atenţie impresiile elevilor, le încurajez, le apreciez şi îmi exprim şi eu impresiile, transpunându-mă în cititor inocent care ascultă prima dată poezia. Am remarcat că este încurajatoare pentru elevi exprimarea impresiilor mele şi de aceea recurg de fiecare dată la această modalitate de comunicare“ (subl. ns.).

În continare, prof. Luminiţa Dima explică: „Prima lectură aplicată a poeziei este, astfel, cea lingvistică, vizând cuvintele, expresiile necunoscute de elevi, pornindu-se de la sensurile denotative spre cele conotative, contextuale. Consider că este obligatorie formularea unor enunţuri atât cu sensurile de bază, cât şi cu sensuri figurate ale cuvintelor expresiilor lămurite. A doua lectură vizează structura compoziţională. După confruntarea delimitărilor făcute de elevi şi după stabilirea corespunzătoare a secvenţelor se trece la analiza tematică şi stilistică a poeziei din perspectiva relaţiei foarte strânse dintre «fond» şi «formă» în termeni maiorescieni“.

 În final ar urma lectura menită interpretării textului.

Concluzionând, profesoara Luminiţa Dima afirmă: „Toţi elevii mei cunosc regula de aur a celor trei lecturi obligatorii ale unei poezii lirice, lecturi sintetizabile în trei cuvinte-cheie: trăire  (sensibilizare),  înţelegere  (comprehensiune) (…)

P.S. Ar mai fi poate de adăugat/precizat/accentuat un element la acest scenariu al unei posibile apropieri (reapropieri) a elevului preuniversitar de poezie: elevul trebuie să realizeze foarte repede (în etapa lecturii lingvistice) că poezia este un text cu o gramatică anume, cu semne de punctuaţie, cu fraze şi propoziţii, cu o topică uneori surprinzătoare. Şi că înţelegerea şi descifrarea acestui lucru îi permite accesul în interiorul textului, i-l face familiar, prietenos chiar.

P.P.S. Sigur, există în textul Luminiţei Dima şi observaţii uşor exagerate care atrag atenţia asupra faptului că nu întotdeauna profesorul este „rezonabil“ în legătură cu „ce“ şi „cât“ trebuie să înţeleagă un elev dintr-un text poetic, lăsându-se furat uneori de conceptele la modă ce presupun realizarea unor  competenţe didactice… academice.

Adrian COSTACHE