Socialize

Facebook
Home » Noutati » Pentru o şcoală eficientă

Pentru o şcoală eficientă

Pentru o scoala eficientaScriu aceste rânduri la încheierea unui an, a încă unui an, când, ca la orice sfârşit de an, al unei etape, omul de bună-credinţă spune cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Ce să se spele, la ce trebuie să renunţe învăţământul românesc pentru ca să lase loc celor bune? Ce trebuie să păstreze învăţământul ca nucleu constitutiv pentru ce ar urma să se adune, pentru ca să devină funcţional şi eficient? Sunt întrebări (ar trebui să fie!) articulate pe două coordonate majore ale unui învăţământ eficient: continuitate şi consecvenţă, ambele neglijate de învăţământul nostru actual, cel mai adesea consecvent în inconsecvenţe şi eficient în ineficienţă.

Am afirmat în repetate rânduri că atacurile la adresa învăţământului românesc sunt fără pre­cedent şi lipsite de bună-credinţă. Aş putea să o fac şi acum, dar n-aş face decât să repet; ineficient. Oricine urmăreşte programele de ştiri va face cunoştinţă cu starea catastrofală, sub orice critică a şcolii româneşti, prin şcoală înţelegându-se întreg învăţământul. Se pare că toţi cei conştienţi de această stare se află în afara sistemului, singurii care ar putea oferi şi soluţii de redresare, dar, aflându-se în opoziţie cu şcoala, n-o fac sau, când o fac, îşi dovedesc adevărata capacitate. Situaţia este parţial asemănătoare cu a sistemului sanitar, unde se admite însă că sistemul e mizerabil, dar medicii reuşesc să mai facă ceva. Despre profesori buni nu se prea vorbeşte.

Solicitările cele mai frecvente pentru şcoală privesc renunţarea la unele discipline sau măcar la unele capitole, inutile din punctul de vedere al susţinătorului ideii, şi introducerea unor alte discipline, foarte utile, din acelaşi punct de vedere. Închipuiască-şi oricine un program al şcolii astfel alcătuit! Avea dreptate Marin Sorescu atunci când se întreba: „Bieţii copii! Ce să mai înveţe, mă, de la ăi mari?”, după cum dreptate avea şi Mihai Eminescu formulând un adevăr incontestabil şi căruia ar trebui să i se acorde mai mare atenţie: „Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat”. Şcoala poate fi şcoală numai printre oameni, căci e pentru oameni, şi numai în cadrul statului, primul răspunzător, prin organele abilitate, de starea şcolii, instituţia cea mai avizată în pregătirea societăţii de mâine şi a oamenilor răspunzători pentru acea societate.

Din păcate, interesul permanent al statului şi al societăţii, manifestat în primul rând prin mass-media, se reduce la a aduce în centrul atenţiei aspecte ce nu onorează şcoala, deloc de neglijat, dacă acestea ar fi prezentate ca aspecte particulare, iar nu ca definitorii ale şcolii. Cazurile când catedra se confundă cu taraba, condamnabile din toate punctele de vedere, nu cred să caracterizeze întreg învăţământul şi trebuie să fie taxate ca atare, iar cei dovediţi vinovaţi să fie îndepărtaţi din învăţământ, fără vreo posibilitate de a mai lucra aici, dar aceasta o pot face numai organele abilitate; blamarea colectivului din care acele cadre fac parte se poate face şi trebuie făcută numai după cercetările necesare, care să-i dovedească vina, dacă se doreşte ca acel colectiv să se mai bucure de autoritate în faţa elevilor. Are Chira socoteală! Autoritatea se impune cu mare greutate şi se distruge extrem de uşor, iar şcoala fără autoritate nu poate funcţiona. Tocmai de aceea trebuie îndepărtat de aici oricine contribuie la întinarea autorităţii. Invocarea faptului că la vârful societăţii se întâlnesc practici de susţinere a celor certaţi cu legea nu are relevanţă în şcoală; ar putea fi o explicaţie, dar nu o scuză, şi nici nu poate fi. Cred că toată şcoala românească aşteaptă să vadă cum s-a rezolvat cazul învăţătoarei din Bucureşti preocupată să negocieze cu părinţii nu modul de rezolvare a vreunei probleme a şcolii, ci obţinerea unor foloase ilicite, de condamnat nu numai în şcoală, dar mai ales aici, căci viitorii absolvenţi vor rămâne cu credinţa că astfel de mijloace le pot rezolva orice situaţie. Salarizarea proastă a personalului didactic (Am rămas uimit când pe un post TV se făcea observaţia că nişte părinţi îşi exploatau copiii minori, trimiţându-i la lucru pentru suma de 50 de lei! Se puteau revolta pentru exploatarea minorilor, dar un profesor începător obţine mai puţin de 50 de lei pe zi) nu e o scuză, are aplicabilitate pentru întreg sistemul şi nu toate cadrele didactice au aceleaşi manifestări.

Cu acelaşi interes este aşteptată intervenţia organelor statului, centrale sau judeţene, în rezolvarea unor probleme de o gravitate deloc mai mică. E foarte bine că Ministerul Educaţiei Naţionale se preocupă de îmbogăţirea bazei materiale a învăţământului, numai că aici ar trebui stabilite nişte priorităţi absolute, printre care asigurarea condiţiilor minime de funcţionare, certificată de organe abilitate, a oricărei şcoli, ce nu pot fi negociate. Nu este posibil ca cineva din minister să afirme cu emfază că în acest an aproape trei sferturi din şcoli au primit această autorizare. Nu este posibil! Dar e real! Cum putem vorbi atunci despre egalizarea şanselor la educaţie? Preocuparea pentru dotarea şcolilor cu calculatoare este nu necesară, ci obligatorie, dacă vrem să fim în Europa, ca şi racordarea la orice mijloace de stimulare a accesului la informare, dar pentru asta şcoala trebuie să funcţioneze nu numai pentru unii. S-au desfiinţat şcoli care nu puteau funcţiona, pe primul loc situându-se scăderea numărului de elevi, asigurându-se, în cele mai multe cazuri, transportul până la noua şcoală. Un caz de eficacitate ineficientă în multe cazuri din cauza stării drumurilor, inutilizabile în mult prea multe zile dintr-un an şcolar. Inspectoratul dă vina pe Primărie, Primăria dă din umeri: lipsă de fonduri. Iar copiii fac drumul pe jos sau prin bunăvoinţa unor părinţi, care îi duc, cu rândul, cu căruţa. Egalizarea şanselor a dispărut. Când ajung la şcoală, ce să facă mai întâi după oboseala acumulată? Şi ca să foloseşti calculatorul e nevoie de un minimum de instrucţie. Pentru egalizarea şanselor s-a vorbit mai mult decât s-a împlinit programul Şcoală după şcoală, în ajutorul celor în nevoi. Acum se vorbeşte mai mult despre re­zultatele acestui sistem care funcţionează în alte ţări; la noi nu se prea ştie cine e răspunzător de program, inspectoratul şcolar sau primăria. Explicaţia, aceeaşi: lipsa de fonduri. Iar atunci se pasează sarcina.

Există însă un domeniu în care progresul învăţământului nu e posibil fără intervenţia categorică a Ministerului Învăţământului, care, din păcate, se ascunde în spatele nenumăratelor comisii, considerate, din numeroase motive, autonome faţă de minister, numai că acestea nu pot fi independente, căci trebuie să-şi coordoneze activitatea cu celelalte comisii, la fel de autonome, dar nonindependente. Înnoirea, împrospătarea programelor şcolare, oricum ar fi acestea botezate, mereu reclamate nu numai de elevi şi părinţi sau de alţi interesaţi de bunul mers al şcolii, ci chiar de cadrele didactice, este obligatorie. Modul în care este gândită acum descongestionarea programelor, prin eliminarea unor capitole, care însă condiţionează înţelegerea fenomenelor şi proceselor prezentate în alte capitole, este păguboasă. Înnoirea programelor trebuie gândită nu pe discipline, ci pe ansamblu, făcându-se loc noilor cunoştinţe reclamate în fel şi chip de societate şi necesare progresului societăţii.

Racordarea şcolii la piaţa muncii este obliga­torie, dar nu prin relaţie mecanică. Gimnaziul îi pregăteşte pe elevi pentru încadrarea în societate, familiarizându-i cu cerinţele societăţii, dar nu pentru a profesa o anumită meserie. Pregătirea tehnologică, indiferent cu ce nume se face, trebuie total regândită. Lipsită de suport practic, obligatoriu, redusă la conspectarea(!) sau chiar învăţarea rândurilor din manual e timp pierdut. Dar aceasta reclamă, din nou, programe atent elaborate, cu aspecte obligatorii, opţionale ori facultative, în acord cu posibile dezvoltări ulterioare. Cunoştinţele de mecanică, necesare azi oricăruia, nu pot lipsi din nicio programă, dar nu trebuie să lipsească din pregătirea din şcolile rurale iniţierea în muncile agricole, chiar mecanica având în atenţie specificul maşinilor agricole. Din păcate, lucrurile se repetă şi la unele licee. Câte din cadrele didactice care predau disciplinele tehno­logice îşi axează demersul pe dotarea între­prinderilor unde ar exista posibilitatea să lucreze viitorii absolvenţi? Se vorbeşte că şcoala scoate şomeri cu diplomă, cu o slabă pregătire în domeniul unde urmează să profeseze, în bună parte de necontestat. Acest aspect a fost totdeauna reclamat, chiar când liceele industriale erau în patronajul unor întreprinderi, iar pregătirea de specialitate trebuia să fie asigurată de ingineri cu experienţă în întreprinderea respectivă. Trebuia, dar nu se făcea; erau trimişi în şcoală ingineri tineri, care nu cunoşteau suficient întreprinderea ca să-i formeze pe elevi pe specificul întreprinderii. Acum relaţiile şcolii cu întreprinderile sunt în afara discuţiei. Pot fi întrebat: care întreprinderi? Dar pot şi răspunde: acelea care reclamă slaba pregătire a absolvenţilor. Relaţia şcoală – societate nu poate fi privită unidirecţional. Întreprinderile, mai ales cele mici şi mijlocii, se modernizează mult mai repede, lucru excelent, iar şcoala nu poate ţine ritmul cu fiecare întreprindere; interesată de bunul său mers, întreprinderea ar trebui să se orienteze în asigurarea forţei de muncă încă din şcoală, ca să nu mai fie nevoie de pregătire specială la încadrare. Ar putea chiar, cum se face pe aiurea, să sponsorizeze prin burse cu contract formarea oamenilor de care va avea nevoie. Ca să pretinzi, trebui să şi oferi, fie şi prin noi solicitări. Şcoala va şti atunci că nu e singura interesată de rezultatele muncii sale şi se va simţi mai responsabilă. Este încă o problemă care depăşeşte preocupările unei posibile comisii din minister. Aceasta poate fi dusă la capăt numai după ce se va restructura învăţământul, mai ales cel postgimnazial, pe domenii de pregătire, pe forme de pregătire etc. Desfiinţarea şcolilor profesionale, ca şi amestecarea într-un modul vocaţional, nu a folosit la nimic. Dimpotrivă. Nu se poate nega vocaţia pentru orice pregătire, dar referinţa este restrânsă; vocaţie se cere nu numai pentru o meserie sau alta, ci şi pentru ştiinţele aşa-zise exacte ori cele umanioare, iar aici intervin alte delimitări. Nici desfiinţarea cursurilor serale nu a contribuit la sporirea rolului şcolii. Mulţi dintre absolvenţii şcolilor profesionale şi-au continuat pregătirea liceală la seral, unii ajungând la performanţe notabile când au înţeles că numai şcoala îi poate ajuta să se realizeze integral. S-ar rezolva astfel şi spinoasa problemă a bacalaureatului, fără trepte şi fără compromisuri.

Am lăsat la urmă, fără ca importanţa să fie ultima, regândirea programului de formare şi reformare a corpului didactic, care, se pare, a ieşit mai de tot din preocupările Ministerului Învăţă­mântului, ca organ tutelar şi răspunzător de starea şcolii. Pregătirea studenţilor pentru cariera didactică ocupă un loc insignifiant prin numărul de ore acordat, care nu permite nici celor mai preocupaţi să ajungă la nivelul necesar de cunoştinţe, nu de deprinderi de lucru. Au apărut fel de fel de cooperative care prestează activităţi de formare a cadrelor didactice. Că se fac pe bani e o problemă nu lipsită de importanţă, dar nu principala. Casele corpului didactic, care au ca prim obiectiv sporirea capacităţilor lucrătorilor din învăţământ, apar rareori cu astfel de activităţi, cedate altora, mai insistenţi. Se obţin, adesea numai în schimbul unor sume de bani, certificate de specializare pe un domeniu sau altul, documente (era să spun hârtii!) din care rezultă buna pregătire a cursantului. Cooperativa cu pricina nu are nicio răspundere. Altfel s-ar întâmpla cu casele corpului didactic care s-ar dovedi ineficiente prin pro­gramele derulate. Aceste programe sunt concepute mai ales ca lecţii ţinute cursanţilor; or, eficiente ar fi dezbaterile, cu soluţii emanate din experienţa cursanţilor, simţindu-se mai implicaţi şi mai solidari cu evoluţia şcolii.

Pentru toate acestea activitatea ministerului nostru ar trebui aşezată pe cu totul alte temelii, care să pună pe locul întâi coordonarea, ea însăşi regândită, bazată nu pe hârtii şi formulare, doar unele necesare, rezultate din activitatea directă la catedră, a căror completare umple timpul sâr­guincioşilor, nemailăsându-le timp pentru ade­vărata lor pregătire, şi pe locul al doilea controlul, redus cel mai adesea la studierea hârtiilor şi formularelor solicitate, în care par a se pricepe mai bine cei cu activitate subţire la catedră.

De acolo trebuie început, de asta depinde, în primul rând, destinul şcolii noastre, iar noi va trebui să punem în practică înălţarea acestui edificiu. Gândindu-mă la posibila, aş zice obliga­toriu necesara evoluţie a şcolii noastre, îmi spun, când mai cu voce, când mai în şoaptă, o rugăciune din copilărie: Doamne, Doamne, ceresc Tată,/ Noi pe Tine Te rugăm,/ Lumineaz-a noastră minte,/ Lucruri bune să-nvăţăm. Dar nu cred că trebuie să lăsăm toate în seama Domnului. Domnul îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.

Prof. univ. dr. Gheorghe MOLDOVEANU