Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Pericol pentru educație: „Nu asta cere publicul”

Pericol pentru educație: „Nu asta cere publicul”

Nu asta cere publiculO pseudofilozofare – cu totul dăunătoare educației – face carieră: „Asta cere publicul”. A fost lansată dinspre domeniul televiziunii și a câștigat așa de mulți aderenți, încât nici nu se mai știe azi că la început a fost o simplă justificare, strict raportată la vulgaritatea câtorva momente din niște emisiuni. Darul repetării unor vorbe doar pentru că au fost spuse de persoane apreciate că se exprimă „deștept și pe-nțeles” a transformat banala justificare în temă de dezbateri, de cercetare, de caracterizare. De la „asta cere publicul” s-a ajuns la „ăsta-i românu’ nostru”, la „ăștia-s tinerii din ziua de azi”, cu toate conotațiile negative, extrase preponderent din zona respingerii educației, a necesității școlii.

În realitate, nu publicul a cerut „asta”. Ba nici nu a fost obligat la a cere „asta”, așa cum s-a spus la un moment dat, ci îndeosebi i s-a tot repetat că el este cel care cere „asta”, fiind manipulat încât să fie convins că, într-adevăr, el însuși cere „asta”. Culpabilizarea a fost indusă, starea a fost asumată, împăcarea cu felul de a fi a rămas. A rezultat o tipologie, căreia i s-a prescris un mod de viață. Într-un asemenea mod de viață s-a considerat că școlii trebuie să-i fie dat un loc periferic. Concomitent, s-a creat cadrul instituțional depreciativ pentru școală: diverse acte echivalate, participări în felurite contexte decretate drept studii (superioare), amenajări organizaționale în chip de școli, construite după tiparul celor cărora era prevăzut să le fie adresate. Apoi s-a pornit mecanismul pus în funcțiune de principiul „asta cere publicul”, având ca direcție de-școlarizarea și de-culturalizarea.

O cerință pretins venită din partea publicului a fost aceea de simplificare a tot și a toate. Școala (învățătura, educația, cultura) a apărut aici în prim-plan: o școală mai accesibilă, mai flexibilă, mai descongestionată, mai adaptată. Elevii de astăzi, s-a spus, sunt altfel (se înțelege, decât predecesorii) și vor mai puțină teorie și mai multă practică însoțită cu câștig imediat, mai puțin de citit și mai mult de privit, mai puține informații de receptat și mai multe (nu e clar ce) de creat. Școlii i s-a indus vina că nu e creativă, că nu se adaptează.

Pe acest fond, a prins foarte bine și s-a dezvoltat ideea că vremea textului a trecut și că la putere este imaginea. Se vântură încoace și-ncolo o vorbă de o suficiență tristă, cum că „o imagine bună face cât o mie de cuvinte” și că trebuie să căutăm „imaginea care face cât o mie de cuvinte”. Dar cuvântul care face cât o mie de imagini? Școala mai este ajutată ca să conducă spre descoperirea, spre învățarea și spre folosirea acelui cuvânt? Greu de spus, din moment ce în spațiul public ne acoperă o avalanșă de vorbe fără noimă, care se vor a fi rezultate ale creativității și ale inteligenței, dar care, în realitate, nu numai că nu spun nimic, ci sunt absurde, în sensul că ce vor ele să sugereze, pur și simplu, nu e așa („Adevărata valoare stă în lucrurile simple”; „Vinul bun se cunoaște din vie”) ori reprezintă câte o construcție ce se vrea sprințară, dar care a ieșit chinuită, eșuată exact în afara efectului scontat prin asocierea ad-hoc („să senvișim”, „cumpărămisești”, „biciclești”). Sunt vorbe care le fac rău celor aflați la vârsta imitării, pentru că le țin calea cu agresivitate, le favorizează și le dezvoltă incultura, servesc proliferării învățăturii pe apucate, ridică inepția la nivel de deșteptăciune. Acelorași receptori la face rău și insistența cu care li se bagă în cap că dă bine să te referi, una-două, la câte un Gigi sau la câte o Bianca ori să-l ai ca reper pentru analogii, în te miri ce situații, pe cutare ins care întruchipează vreun personaj de reclamă (în sine, a face reclamă unei reclame e o contribuție la prostire). Ierarhii și norme sunt astfel date peste cap, valori sunt aruncare la periferie, iar cine este, în mod normal, de ignorat primește notorietate. Se adaugă iluziile întreținute: „acum”, „pe loc”, „nelimitat”, „cât vrei”, „pe măsura ta”, „nimic mai simplu”, „cum să nu plătești amenda”, „să câștigi sigur”. Abundă mesajele doar însăilate, cu greșeli lăsate ca atare, cu amestecuri de registre. Treaba făcută în linii mari este considerată a fi de ajuns. Ticurile sunt dominante. În drum spre școală ori acasă, din derularea inertă a site-urilor și din convorbirile telefonice întretăiate, copiii le prind pe toate și se trezesc vorbind la fel, scriind cum văd că se scrie în jur. Învățați cu răspunsuri pe care, la clasă, le dau „împinși de la spate”, dar care le sunt considerate ca foarte bune, mulți dintre cei care se văd în fața unui examen unde nu-i mai ghidează nimeni nu sunt în stare să ducă la capăt o rezolvare.

De la o vreme, se spune insistent că elevii nu mai citesc. Este de luat în seamă coincidența acestei caracterizări globale (din nou, o categorisire de-a valma!), cu insistenta declarare a morții textului tipărit („moartea printului”) și cu zelul în a sublinia că școala nu mai poate să funcționeze fără cărți în format electronic. În realitate, produsele tipărite (cărți, presă) nu le omoară dezinteresul pentru lectură, viața agitată care cică nu mai lasă timp de citit etc., ci le omoară cei care nu știu să scrie. Ei cunosc puține cuvinte și nici cu alea nu știu ce să facă, nevoie de informare nu resimt, iar coerența le e povară. Ca urmare, ei recurg la improvizații și la înlocuitori de texte (adică la poze și la vorbe prinse din zbor, cu elaborare spre zero), care nu au cum să țină în picioare un format tipărit. Cât despre aparenta înlocuire a cărții tipărite cu cea „de pe sticlă”, e doar o părere, convenabil întreținută. De fapt, cartea tipărită nu va dispărea, iar foarte mulți elevi citesc totuși foarte mult.

Florin ANTONESCU