Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Manuale si auxiliare scolare » Pledoarie pentru auxiliare de calitate

Pledoarie pentru auxiliare de calitate

Pledoarie pentru auxiliare scolareMă scuzați… v-am scos măseaua bună!

Importanța auxiliarelor didactice în procesul instructiv-educativ suscită, pare-se, interesul opiniei publice doar în preajma datei de începere a anului școlar. Cel puțin anul acesta, subiectul auxiliarelor a fost unul abordat rareori într-un mod calm și echilibrat. Trăsătura dominantă a discursurilor pe această temă a fost mai degrabă de iritare și respingere. Iar soluțiile practice au fost năucitor de tranșante: respingere și gata. Ca la un dentist grăbit și puțin priceput: Te doare măseaua? O dăm afară. Atât de grăbit și nepriceput a fost dentistul, că atunci când ai ieșit din cabinet ai constatat că măseaua tot te doare. Îți scosese o măsea bună. Iar problema de fond a rămas intactă.

În cazul de față, problema de fond este aceea a inexistenței unui cadru organizat, prietenos și favorabil unei selecții responsabile a auxiliarelor didactice demne de utilizat la clasă. Cum se desfășoară lucrurile acum știm cu toții: oferta este imensă, alegerea se face cel mai puțin pe criterii de calitate și cel mai mult pe nume și relații. Ce alternative am avea?

În loc să zburătăcim editurile din școli, ar trebui să le dăm (și lor, și cadrelor didactice) răgazul unor întâlniri de lucru în care să se poată răspunde și la întrebarea: De ce acest auxiliar și nu altul? Cine se teme de astfel de activități? Au fost ele proscrise de vreun cod de conduită didactică și editorială? Spațiul unei biblioteci școlare este demn să găzduiască și o expoziție de carte în timpul căreia, în atmosfera tihnită a sălii de lectură, cadrul didactic să poată răsfoi, studia, analiza, decide! Mă rog, dacă spațiul bibliotecii (acolo unde ea există) nu adăpostește vreo sindrofie cu pișcoturi și șampanie. Atunci chiar că ar fi inutil să tulburi o așa atmosferă academică.

Bun! Să zicem că la bibliotecă nu se poate, deși ar exista bunăvoință (dă, Doamne!). Dar ce ar strica, atunci, expozițiile de carte în spațiile în care se desfășoară consfătuirile cu cadrele didactice? Pe cine ar încurca ele? Ori la aceste consfătuiri problema manualelor și auxiliarelor nu pare a ține de domeniul didactic, ci mai degrabă de cel al funcționării Sistemului Solar? Organizatorii acestor consfătuiri nu au a face, la urma urmei, nicio cheltuială, de vreme ce editurile singure își pot amenaja spațiul de prezentare. Sunt convins că profesorii ar putea privi cu interes aceste expoziții în pauzele dintre activități ori în intervalul de timp special alocat unei astfel de îndeletniciri. Care este și utilă, și relaxantă. E posibil să aud că sunt și alte activități relaxante numai bune de desfășurat în timpul invocat mai sus. Probabil că ăsta e și motivul pentru care nici umbră de carte să nu vedem expusă în spațiul consfătuirilor. Bun! Nu se poate nici aici! De ce să se poată așa, când se poate prin recomandări făcute cu degetul arătător al inspecției la clasă?

Am auzit de atâtea ori fraza Cadrul didactic decide ce auxiliar utilizează la clasă, încât îi acuz pe cei care o folosesc și de rea-credință, și de lipsă de profesionalism. Unde poate el intra în contact cu oferta de carte? La colțul blocului? La piață? Când decide cadrul didactic? Noaptea, în somn? Consultând horoscopul? Sunând un prieten? Cred că mai degrabă așteptând să fie sunat de cineva care poate face o recomandare cu degetul arătător al inspecției la clasă.

Legea Educației interzice comerțul de orice fel în școli. Recunosc, nu am citit integral textul acestei legi. De aceea întreb: interzice ea contactul dintre școală și oferta de carte didactică? Se afurisesc, în corpul legii, expozițiile, prezentările de carte, întâlnirile cu editorii? Pe unde ar trebui să intre cartea în școli? Ne sunt prezentate auzului cuvinte de tinichea zornăitoare precum cadru organizat, legal, care să stopeze frauda… Și cine e responsabil de organizarea și coordonarea unui astfel de cadru? Vreo instituție din afara sistemului de educație? Dacă tot am intrat pe terenul juridic, cum rămâne cu libertatea dreptului la informare? Constituie sau nu un abuz interdicția lipsită de argumente pertinente de a nu avea loc nicio întâlnire a reprezentanților editurilor cu cadrele didactice? De ce consideră ministerul și inspecto­ratele astfel de întâlniri ca fiind frauduloase, favorabile corupției și, prin urmare, ilegale? Oare pentru că nu sunt capabile să organizeze și să administreze acel cadru organizat, legal, care să stopeze frauda, de care vorbeam mai sus?

Cred că ne apropiem de un model complet irațional de înțelegere a lucrurilor. Dorim să tratăm mai multe măsele stricate: lipsa interesului pentru lectură (care produce incultură), lipsa interesului pentru carte ca instrument de învățare (ceea ce duce la incompetență) și așa mai departe. În graba de a face reforme și cu nepriceperea de a le implementa scoatem numai măsele bune. Ați auzit vreodată cum vorbește un om care are dantura vraiște? Peltic, stâlcit, greoi. El, săracul, și-ar dori să vorbească frumos, inteligibil, coerent. Dacă, prin absurd, sistemul românesc de învățământ ar vorbi, oare cum ați auzi discursul acestuia? Știți răspunsul. În medicină vorbim de malpraxis. Care ar fi echivalentul acestui cuvânt în educație?

Nicolae PLOSCARIU