Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Pledoarie pentru etos educativ comunitar

Pledoarie pentru etos educativ comunitar

Prof. univ. dr. Constantin CUCOŞ

Prof. univ. dr. Constantin CUCOŞ

Nu tot ce ţine de educaţie trebuie legat de şcoală. O comunitate autentică îşi diversifică mecanismele de perpetuare a experienţei spe­cifice, instaurând sau întreţinând rute alternative de transmitere culturală. Chiar dacă la un moment dat survine o specializare a unor foruri în a livra educaţia, e nevoie de o osmoză şi de o „simfonie” paideică la nivel comunitar.

Într-o eră caracterizată prin extensiuni şi diversificări educative de tot felul, ne întrebăm care mai este rolul şcolii astăzi şi ce statut are educaţia livrată dincolo de ea. Mai ales că în societatea cunoaşterii se pleacă de la axioma că fiecare învaţă de la fiecare, iar savoir-ul nu mai este un dat, ci o formaţiune în mişcare ce se edifică prin coparticipare. Este clar, această instituţie nu mai poate monopoliza tot ce ţine de formarea individului. Mai ales că şcoala, ca educaţie instituţionalizată, nu a existat dintot­deauna. Aceasta a apărut la un moment dat ca expresie a specializărilor şi a unor diviziuni ce vizau creşterea eficienţei activităţilor. Nu toţi puteau şi aveau competenţa necesară de a asigura formarea celor care aveau nevoie de educaţie. Şi înainte, dar şi după aceea, au fiinţat o serie de pârghii socio-comunitare menite să întărească şi să transmită informaţii specifice, valori, conduite.

Există, la nivelul comunităţii, forme specifice, uneori ne-manifeste, ascunse, de transmisie şi reproducere culturală. Se structurează de la sine anumite ocazii de perpetuare a ceea ce se dovedeşte a fi valoros. Oricât de evoluată ar fi o societate, nu ne putem lipsi de straturi sau gesticulaţii paideice validate în decursul timpului. Acestea reprezintă anumite ipostaze culturale ingenui şi sunt congruente cu seturile de valori pe care le reprezintă (sunt evanescente, slab formalizate, puternic contextualizate – vezi cazul obiceiurilor, cutumelor, mentalităţilor etc.); se caracterizează prin imediatitatea şi profunzimea efectelor. Sunt flexibile şi dau seama de o realitate vie, venind în întâmpinarea unor cerinţe hic et nunc. Se instituie la nivelul unor modele de acţiune, prin exemple vii, prin comportamente concrete. Avem de-a face cu o transmisie prin imitaţie, contagiune, punere în situaţie (vezi ocaziile familiale, sărbătorile comunităţii, cere­moniile religioase etc.). La un moment dat, acestea au un impact mai mare şi mai profund decât influenţele şcolare.

Sunt generate la nivelul unor structuri mai „naturale”, cum ar fi familia, grupul de prieteni, comunitatea confesională, branşa profesională etc. Răspund mai adecvat cerinţelor momentului, ale contextului, ale persoanei.

O societate sănătoasă are nevoie de astfel de structuri alternative, cu funcţii şi consecinţe formative nemaipomenite. Existenţa unui for specializat în livrarea educaţiei (şcoala) nu presupune să ne dispensăm de forme comple­mentare de însuşire şi învăţare a valorilor. Oricât de pragmatici am dori să ajungem, nu trebuie să dăm la o parte efuziunile educogene ale mediului concret în care ne mişcăm. În primul rând, că nu toate valorile „încap” în şcoală (aceasta poate deveni, deseori, un mediu suficient sieşi, rupt de realitate). Instituţia artificializează uneori ne­permis de mult lumea în care trăim. În loc să ne apropie de ea, ne „înghesuie” sub închi­derea unui „clopot de sticlă” sau ne înalţă în nebulozitatea „turnului de fildeş”. În al doilea rând, pentru că, odată intrate în şcoală, valorile devin oarecum inadecvate, inoperante (prin gradul ridicat de abstrac­tizare, prin ruperea de context, prin de­personalizare). Acestea se depreciază printr-o didacticizare prea mare. În al treilea rând, apare pericolul pervertirii acestor valori, punându-se în serviciul Puterii, al unor interese extra-comunitare (prin ideolo­gizarea cunoştinţelor, politizarea unor activităţi, prin practici manipulatorii şi de îndoctrinare etc., aşa cum ne arată deceniile tre­cute – ba chiar şi cele prezente). Când şcoala este în criză, suferinţă sau derivă (cum pare că se întâmplă de ceva vreme în societatea românească), astfel de forme complementare fac ca societatea să înainteze în parametri oarecum normali. Este păcat că se ajunge la astfel de stări, dar în faţa anormalităţii se impun remedii pe măsură. Nu trebuie să ne încredem prea tare, din acest punct de vedere, în şcoală. Educaţia instituţionalizată este expusă pervertirii în mai mare măsură decât alte rute paideice. Factorii de putere politică o vizează sau o instrumentalizează întot­deauna, chiar şi atunci când o neglijează (prin alocări bugetare precare, de pildă)!…

A delega numai şcoala să facă educaţie este un pericol pentru vitalitatea şi profilul spiritual al unei societăţi. Şcoala devine o instituţie „totalitară”, anihilând, prin funcţiile arogate, iniţiativele formative ce pot să apară la nivelul comunităţii. De aceea, trebuie să acceptăm şi forme comple­mentare de edificare a persoanei şi colectivităţilor.

Oricât de moderni am vrea să fim, nu este bine să distrugem formele primare ale învăţării socio-comunitare care s-au conservat până acum. Nu prin anihilare înaintăm, ci prin coexistenţa şi împletirea funcţională a factorilor educogeni, intra şi extracomunitari, prin subsumarea şi fructificarea unor structuri care şi-au dovedit viabilitatea formativă dincolo de precarităţi, căderi, vremuri.