Se scrie foarte multă literatură în limba română, în ciuda faptului că cititiorul de azi preferă mai degrabă literatură străină. Cu tiraje modice, cele mai multe scoase pe banii autorilor, cărţile ajung în primul rând la cunoscuţi, prieteni, rude, fiindcă librăriile sunt sufocate de mii de titluri, iar editurile au renunţat să se lupte pentru cartea românească de literatură, cu excepţia câtorva nume cunoscute. În ultimii 30 de ani, Uniunea Scriitorilor din România şi-a dublat totuşi numărul de membri, nu doar fiindcă a dispărut cenzura, ci şi fiindcă se scrie, cum spuneam, foarte mult. Nu tot ce se scrie este însă şi valoare, deşi numărul cărţilor care au ceva interesant în ele a crescut exponenţial. În acelaşi timp, întrebarea maioresciană ce este poezia de exemplu, sau mai degrabă ce este şi ce nu este poezie, pare că ar trebui să renască în judecata critică de azi, în cea profesionistă mai ales.
Primesc şi eu destul de des cărţi de la profesori cu rugămintea de a scrie despre ele. În cazul meu, am avantajul că asemenea cărţi, cele mai multe scrise de profesori de română, rareori scad sub un anume nivel, căci experienţa livrescă a autorului îl îndeamnă să-şi caute acolo sursele inspiraţie, dacă nu şi le poate găsi în trăirea individuală, sub semnul singularităţii sau al unei existenţe atipice. Dar până şi aceste cărţi poartă pecetea problematicii care priveşte azi poezia. Unde începe cu adevărat poezia şi unde se termină subtila imitaţie, subtilul manierism, discreta şi inspirata parafrazare? Greu de răspuns!
Citesc la întâmplare un text dintr-un volum* primit recent: „Poetul este/fără adresă./Îl poţi găsi/În pagini scrise/fără sine/şi fără indicii,/dar ceea ce scrie/e în sângele lui/care este adresa tuturor“ (Suflet fără adresă)
Textul este poezie. Ar spune-o poate şi Maiorescu. Aparţine, cu alte cuvinte, acelei lumi surprinzătoare, inefabile, create printr-un proces al substituirilor neaşteptate. Dar este textul în întregimea lui poezie? Sau el poartă semnele acelei categorii de poeţi şi poezie „medie“, fără de care, e adevărat, marea poezie nu s-ar fi putut/nu s-ar putea naşte niciodată. Şi dacă poartă acele semne care sunt ele? Într-un efort de discriminare între poezie şi text poetic, două versuri mi se par aici uşor forţate, excesiv explicative, consecinţa fiind că textul nu poate fi antologic, deşi autorul şi-l prezintă ca atare. E vorba de versul 5 „fără sine“ (pretenţios, abstract!) şi versul 6 „fără indicii“ (puţin relevant pentru mesaj!). De aceea, poate, cele două versuri par uşor redundante în text, deşi ele nu repetă identic în planul anlogiilor şi al substiuirilor aceeaşi idee. Definiţie metaforică a artistului, prezentat ca: suflet fără adresă, care „se găseşte în paginile scrise“, el putea rămâne probabil şi fără… „sine“ şi fără… „indicii“.
Mai aproape de categoria textelor antologice mi s-au părut însă alte texte (multe!) din volumul lui Mihai Pompiliu Constantinescu: „Târzie toamnă/Cu umbre tot mai reci şi grele./Un ultim trandafir mi-a spus:/să nu crezi ceea ce vezi…/Aşteaptă// Aceleaşi vorbe/le-am auzit/de la o altă Alice/ într-o Ţară/şi Timp al Minunilor“ (Să nu crezi ceea ce vezi (I)). Poezia se naşte aici nu doar dintr-o surprinzătoare trimitere livrescă, ci şi din detalii poetice relevante care se reţin: „umbre tot mai reci şi grele“ sau dintr-o scenarizare specială a textului, devenind astfel… antologic.
Cam tot aşa stau lucrurile şi cu un text în care delicateţea şi fragilitatea simţirii particularizează discursul până la unicitate: „Cum se poate opri/surâsul bluzei tale/cu sclipiri de albatru intens/şi rochiţa cu picioare adolescentine;/şi acum cu soarele spre apus/nu se poate/ca iubirea să aibă întrerupător“ (Iubirea nu are întrerupător).
Discriminarea între poezie şi text se realizează în volum, în favoarea poeziei, mai ales printr-o nostalgică sinceritate a unui eu confruntat cu timpul (Stăteam la mare/şi priveam generaţia de valuri/a timpurilor noastre trecute/şi nu simţeam/din frenezia lor/că s-ar putea să fie/în univers un ultim val/al privirii/ce îmbracă universul iubirii (Ultimul val), când concentrarea poetică seamănă cu o respiraţie lungă; în acelaşi timp, textul, pur şi simplu, ar putea fi exprimat de alte exemple precum: (…) „Să nu crezi/în unicul care îţi seamănă visele,/pentru că viaţa/nu este unică,/chiar dacă îmi pui/mâna pe inimă“. (Să nu crezi ceea ce vezi (II).
Cu ultimul său volum, profesorul Mihai Pompiliu Constantinescu ne întăreşte ideea că el este poet, chiar dacă, din motive ce nu ne sunt cunoscute, nu a devenit încă unul dintre cei peste două mii de membri ai Uniunii Scriitorilor.
*Mihai Pompiliu Constantinescu, Exerciţii de Neuitare, Editura Sigma Educaţional, 2019 an>
