Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Politicile de educație de-a lungul vieții, între egalitate și echitate – România, deocamdată în tribune (II)

Politicile de educație de-a lungul vieții, între egalitate și echitate – România, deocamdată în tribune (II)

Articolul Mihaelei-Viorica Ruşitoru despre politicile de educație de-a lungul vieții în România este fructul reflecțiilor personale și al activităților de grup organizate cu masteranzi și doctoranzi de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu care a lucrat împreună la elaborarea unei strategii coerente pentru îmbunătățirea politicilor educaționale din România. Continuăm cu cea de a doua parte a materialului. (n. red.)

2) Construirea unei rețele de „parteneri educativi“ care să promoveze dialogul între experți educaționali, cercetători științifici, învățători, profesori, părinți, studenți, elevi etc. pentru reformarea curriculumului, dezvoltarea pedagogiilor personalizate, inovante și interactive, autonomia și resposabilitatea profesorilor, inițiativa, spiritul critic și potențialului personal al elevilor.

3) Competențele de bază, competențele-cheie, în special cele de scriere și lectură în limba maternă, ar trebui revizuite. Este imperativ să înțelegem necesitatea învățării gramaticii în limba maternă pentru a putea învăța ulterior limbile străine.

4) Educația incluzivă pare să rămână doar un slogan și un concept exotic departe de realitatea românească. În Europa s-au dezvoltat diverse pedagogii inovante centrate pe educația incluzivă, atât prin prisma învățământului tradițional, cât și prin intermediul digitalizării pentru o pedagogie diferențiată, care ia totodată în considerare atât elevii cu cerințe de suport educativ special, cât și elevii supradotați.

5) Consiliere școlară și profesională și orientarea în carieră este încă deficitară. Dacă se dorește dezvoltarea plenară a potențialului fiecărui elev, atunci ar fi pertinent ca orientarea profesională să fie mai profundă, iar testele naționale, pe lângă discipline obligatorii, să dea posibilitatea elevilor care termină ciclul gimnazial de a  alege discipline opționale care rezonează mai bine cu calitățile, aspirațiile și talentul lor.

6) Învățământul profesional și validarea experienței profesionale ar trebui, în primul rând, să beneficieze de un program de promovare a unei imagini bune, scoțându-se în evidență exemplul Germaniei sau Finlandei unde economia merge bine tocmai pentru că are o puternică ancorare în învățământul profesional. La ce va servi să avem 40% absolvenți de licență, așa cum propun decidenții europeni, dacă piața muncii nu este pregătită să absoarbă această masă de intelectuali? Pentru a revigora sectorul, se pot dezvolta parteneriate cu agenții economici nu numai la nivel național, ci și european. Validarea experienței profesionale ar trebui să vizeze competențele, cunoștințele și abilitățile achizionate în cadrul educației formale și informale, în România și în străinătate.

7) Evaluările și standardizările educației devin un flagel la nivel mondial. România se aliniază rapid, însă aceste evaluări naționale din ciclul primar nu prezintă beneficii majore. Să urmărim ce ne spune pedagogul Pasi Sahlberg, cel mai cunoscut expert finlandez la scară planetară, referitor la GERM, standandizări și evaluări. De asemennea, trebuie vegheat ca nu cumva decalajul dintre școlile de stat și cele private să creeze discriminări pentru copiii provenind din familii cu venituri reduse.

8) Benevoltatul ar fi o inițiativă ce ar putea aduce multe servicii educației, în special dacă dorim să contrabalansăm sărăcia celor 50% din copiii români printr-o „bogăție“ educativă. În acest sens, validarea oficială a experienței profesionale ar putea stimula foarte mult implicarea persoanelor, în special tineri și pensionari.

9) Promovarea valorilor morale și a principiilor de viață ar trebui întărită prin programe de sensibilizare centrate pe educația pentru sănătate, respectul pentru natură, respectul reciproc mai ales în această societate din ce în ce mai globalizată, pe valorile morale: munca cinstită, atitudine civică și anticorupție, iubirea de neam, de credință, de patrie.

10) Strâns legată de punctul anterior, educația familială mi se pare de o necesitate absolută, nu numai în România, ci la nivel european. Părinții ar fi trebui ajutați și susținuți prin cursuri de educație familială pentru a înțelege ce metode, strategii, pedagogii pot adopta în educația propriilor copii. Trebuie menționat că această educație familială nu are absolut nimic în comun cu Strategia națională de educație parentală 2018-2025 propusă de curând de către Ministerul Educației ce vizează promovarea unei alternative societale fondată pe conceptul original de „familie“.

11) Eliminarea birocrației în sistemul de învățământ românesc și a mimetismului european sau internațional în domeniul politicilor educaționale. România are nevoie de experți capabili să analizeze ceea ce funcționează în anumire modele „străine“ și să identifice felul în care aceste elemente ar găsi o aplicabilitate pertinentă în sistemul național. Din cercetarea mea doctorală a reieșit că decidenții din domeniul politicilor educaționale „preiau“ ca atare nu numai terminologia, cât și modelele de bune practici. Decalajul dintre situația prezentată în rapoartele europene și realitatea din teren este, conform spuselor funcționarilor europeni și internaționali, mare. Nu trebuie totodată uitat că decidenții pe politici educaționale nu sunt doar simpli politicieni, ci, întâi de toate,  experți în educație investiți să promoveze educația ca pe o competență națională.

12) Gerontagogia, adică formarea pedagogilor și a formatorilor care vor lucra cu persoane vârstnice, este de o importanță capitală într-o societate din ce în ce mai îmbătrânită, căreia i se solicită să promoveze „îmbătrânirea activă“. Partenariatele pentru diplome internaționale în gerontagogie încep să se dezvolte din ce în ce mai mult.

13) Totodată, ar trebui să înscriem în oferta educațională universitară și cursuri pe dreptul la educație și pe politici de educație de-a lungul vieții. În acest fel, România ar beneficia de câțiva experți naționali la care Ministerul Educației să facă apel în momentul implementării reformelor educative. În plus, pregătirea cadrelor didactice la nivel universitar ar trebui revizuită, coroborată cu „depolitizarea“ politicilor educative.

14) Alte domenii în care ar trebui reformate anumite aspecte sunt: alocarea resurselor umane și financiare; analiză efectelor „finanțării pe elev“ care „obligă“ profesorii să promoveze elevi care nu posedă cunoștințele și competențele necesare și care ajung la bacalaureat, obțin rezultate nesatisfăcătoare și mai târziu untră la facultate cu note sub 5; refinanțarea școlilor din mediul rural și recompensarea excelenței educative (olimpiade, concursuri naționale și internaționale); profesionalizarea pe durata studiilor: logopezi, psihologi etc.; corelarea ofertelor educaționale cu nevoile de pe piața muncii; promovarea activităților educative în natură pentru dezvoltarea integrală a personalității umane; precum și reformarea politicilor educaționale referitoare la homeschooling.

În concluzie, se impune să evidențiem calitatea și varietatea acestor propuneri pentru reformarea politicilor de educație de-a lungul vieții în România. Am decis să scriem articolul în limba română pentru a facilita accesul tuturor românilor la aceste informații și idei în cu speranța că ele vor deveni punct de referință pentru profesori, părinți, decidenți politici. Figura de mai jos redă într-o formă structurată nevoile educative ce se resimt actualmente la nivel de reforme în sistemul de învățământ românesc:

Figura 3: Axele de reformare a politicilor de educatie de-a lungul vietii in Romania.
Sursa: cercetare proprie

Mihaela-Viorica RUȘITORU, doctor în Ştiinţele Educaţiei, cercetător asociat la Universitatea din Franche-Comté (Franţa) şi Universitatea din Helsinki (Finlanda)