Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Poveste de început de an școlar

Poveste de început de an școlar

Poveste de inceput de an scolarAcum, că v-am făcut atenți prin titlu, trebuie să vă spun că istorioara de față e de fapt o minune de poveste, care merită citită. O poveste spusă și mie de către un coleg mult mai tânăr, evident profesor. Si pe care vreau s-o spun și eu tuturor colegilor, făcând-o publică în prima zi de școală a acestui an școlar. Cu speranța că gândurile mele vor atinge coala de hârtie, iar vorbele mele vor ajunge la sufletul lor. Pentru a le da măcar pentru o clipă speranță și încredere și pentru a-i face mai optimiști, mai zâmbitori și, de ce nu, mai fericiți. Măcar în prima zi de școală. Pentru că în rest rămâne cum s-a stabilit.

Așadar, luna lui cireșar, 2013. Întâlnire de 10 ani de la absolvirea liceului. Atmosfera festivă în care se deapănă amintiri, se reiau dialoguri, se rememorează momente, fapte și întâlniri, se fac destăinuiri și mărturisiri, se prezintă gânduri și proiecte. O atmosferă plină de emoții, eleganță, voie-bună și bun-gust, în care curg lacrimi de bucurie și fericire și plouă cu urări și felicitări, dar dominate de curiozitatea tuturor de a afla ce s-a petrecut în viața fiecăruia de la despărțire și până acum.

Ei bine, doi dintre participanți, care nu se mai văzuseră de exact 10 ani, așezați cuminți în aceeași bancă în care stătuseră timp de patru ani, așteptau „strigarea catalogului”. Plin de curiozitate, până să-și audă numele, unul dintre ei îl întreabă în șoaptă pe colegul lui:

– Ce mai faci, cum o mai duci, cu ce te mai ocupi?

– Fac ce face dirigintele nostru acum, numai că eu o fac de câte trei-patru ori pe zi, îi răspunse acesta.

– Ce-ai, mă, ești profesor? Nu pot să cred. Te știam întreg la minte, sclipitor, pragmatic și realist, cu capul pe umeri și cu mintea la purtător. Cum ai putut să faci așa ceva?

Pauză lungă. După ce au răspuns „prezent”, au rămas un timp în bancă pentru explicații. Unul nu putea să creadă ce aude, celălalt nu înțelegea de ce nu putea să creadă și s-a pornit pe explicații:

– Află că m-am făcut ce nu crezi tu că m-am făcut citind un simplu reportaj. De fapt, un scenariu de film, scris înainte de ’89, inspirat din realitate, dar care n-a mai apucat să fie realizat. {i cum viața bate filmul și realitatea ficțiunea, m-am hotărât să-l transpun în viața mea reală. {i așa am ajuns profesor. Era un reportaj aparent banal, despre un sat, o școală și un dascăl. De fapt, un sătuc de munte format din câteva zeci de case, care avea o școală mică, cu un singur dascăl. În realitate, un învățător care făcea naveta cu trenul de la oraș și care ajungea acasă numai seara, să se culce. Pentru că în dimineața următoare pleca până-n zori, ajungea la școală, își făcea orele cu cei 12 copii din ciclul primar, iar până seara, când avea tren, se jucau împreună, își făceau lecțiile și temele, ce mai, se simțeau minunat, ca niște frați.

Era un tren care oprea într-o haltă unde cobora numai el și de unde, pe jos, pe drum de țară, ajungea la școala lui. Până într-o noapte, când inundațiile din 1985 au acoperit drumul cu apă. În dimineața următoare, părinții copiilor l-au așteptat la haltă și l-au dus tot pe jos, dar cu apa până la genunchi, până-n sat. Pe el însă l-au purtat pe rând pe brațe și pe umeri cale de 3 km până la școala lui. Pentru ca dascălul lor nu cumva să se ude și nu care-cumva să răcească.

– Află că pentru mine și colegii mei această recunoștință, apreciere și respect din partea semenilor înlătură și anulează toate necazurile, neajunsurile și umilințele pentru care tu și alții ca tine ne compătimesc și care, după părerea ta și a altora, nu pot înțelege cum de acceptăm această situație.

– Ce nu pot eu să cred și să-nțeleg, îi zise colegul de bancă, e faptul că, oricâtă pregătire profesională, pasiune autentică și vocație fenomenală ai avea, nu vei reuși niciodată „să-i domini” pe elevii tăi liceeni să „te urmeze” și să învețe câte ceva de la cineva care într-o lună de muncă ia fix cât „sparg” în două-trei zile într-o cofetărie, club sau bar de fițe. Si care te condamnă pentru faptul că accepți o asemenea compensație jignitoare și că îți vinzi munca și valoarea, trupul și sufletul pe nimic.

Aici filmul s-a rupt brusc și dialogul s-a încheiat. Pentru că acesta, fostul lui coleg, acum unul dintre cei mai tineri deputați din țară, a părăsit în trombă întâlnirea ca să prindă măcar votul final la Congresul Național al partidului său, al cărui delegat era.

Si câte n-ar mai fi avut acesta să-i spună despre colegii lui. I-ar fi amintit că în această împleticeală hazlie a societății, în această brambureală generală, ca să nu zică sminteală națională, în care educația se îndreaptă spre un final cosmaresc, dascălii formează o categorie aparte, care luptă tăcând și tac luptând, făcând ce trebuie făcut, adică  pregătesc la propriu și la figurat viitorul țării. Si că, deși primesc salarii jignitoare, care i-ar putea demoraliza, demotiva sau deresponsabiliza, ei nu-și strigă nemulțumirea, ci o tac. Convinși că speranța moare ultima și că, așa cum zice O. Paler, „atunci când nu ne mai rămâne decât forma cea mai iluzorie a speranței – iluzia – e bine să apelăm și la ea”. {i care continuă să creadă că atunci când cineva nu mai crede nici în speranță, nici în iluzie, crede în disperarea sa, deci tot mai crede în ceva.

Si că el personal crede într-un fragment dintr-un discurs celebru ținut în fața aleșilor, care amintea faptul că „trebuie să vedem România nu ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe un împrumut de la copiii noștri”. Copii față de care el se simțea dator, dar nu-i pare rău că n-a putut să i le spună. Poate o s-o facă la întâlnirea de 20 de ani… dacă o să mai vină. Pentru că tare mult mai sunt ocupați aleșii noștri.

Prof. Gicu BUTOI, Desa, Dolj