Prag al demnităţii – bunăstarea în educaţie

Ca profesori, avem încrederea că, prin tot ceea ce facem la şcoală, deschidem într-un fel orizontul de viaţă copiilor pe care îi formăm, suntem convinşi că educaţia este cheia pentru ca o viaţă mai bună să fie posibilă. În acest sens avem adesea disponibilitatea de a accepta raţionamente de următorul tip: cine învaţă bine obţine note mari, cine munceşte va avea un trai decent. Dar iată că realitatea socială ne contrazice şi ne contrariază totodată. Din datele Ministerului Muncii reiese că aproximativ 3,8% dintre salariaţi sunt săraci, ilustrând din păcate ceea ce se numeşte sărăcia în muncă (http://www.mediafax.ro/economic/saracia-in-munca). Cum este posibil ca un om care, deşi munceşte, să fie totuşi sărac?
În Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2014–2020 (http://www.mmuncii.ro) sunt prevăzute în capitolul Politici orientate către persoane trimiteri exprese la educaţie (p. 38). Astfel se punctează necesitatea asigurării de şanse egale tuturor copiilor la educaţie de calitate (în mod special copiilor cu nevoi educaţionale speciale şi celor cu dizabilităţi, copiilor din grupurile vulnerabile, copiilor romi, copiilor din zone marginalizate), îmbunătăţirea siste­mului de educaţie şi îngrijire pentru copiii preşcolari, creşterea participării şi îmbunătăţirea rezultatelor în învăţământul primar şi gimnazial, promovarea unui acces mai larg la învăţământul terţiar, creşterea accesului la programul de învăţare şi formare pe tot parcursul vieţii pentru tinerii dezavantajaţi şi populaţia de vârstă activă. În mod aparte este vizată Îmbunătăţirea eficienţei programelor de bunăstare în educaţie (p. 40). Scopul principal este ajutorarea familiilor sărace în a depăşi barierele financiare în susţinerea educaţiei copiilor lor. Dar bunăstarea în educaţie poate avea înţelesuri mult mai ample. Ea ar putea să includă toate persoanele care activează în spaţiul social al unităţilor de învăţământ.
Ne întâlnim zi de zi pe culoarele şcolii cu oamenii care asigură îngrijirea sălilor de clasă, ne ajută atunci când îi solicităm cu o anumită problemă, sunt alături de noi în eforturile cotidiene. Mai mult, sunt situaţii în care cu mirare ne dăm seama că aceştia ştiu prea bine când este inspecţie, când avem musafiri, când o clasă are teză sau petrecem la şcoală un eveniment deosebit de un fel sau altul. Chiar i-am surprins în treacăt pe unii dintre ei cum ne urmăresc când intrăm la oră, când ieşim, prezenţe discrete ce ştiu să răspundă cu amabilitate atunci când sunt invitaţi la dialog, dar pe care îi poţi simţi ataşaţi, implicaţi uman într-o măsură mai mare decât apare la o primă vedere. Sunt cazuri în care prin comportamentele lor ne oferă feedbackuri neaşteptate, ne salută din ochi când suntem prea prinşi cu treburile presante, ne zâmbesc atunci când ştiu că avem o reuşită, parcă uneori ne încurajează, alteori au atitudini încurcate, apăsate de o curiozitate aparte.
În ce fel funcţionează oare societatea dacă astfel de stări de fapt descriu realitatea? Care este corelaţia între muncă înţeleasă în toată dimensiunea ei de valoare socială şi sărăcie cu mulţimea de consecinţe negative pe care le presupune?
În strategia mai sus menţionată se afirmă: „Când o persoană se simte apreciată şi trăieşte cu demnitate, este mai probabil să deţină controlul asupra propriei vieţi şi să participe activ în societate“ (p. 3), dar deşi aceste aspecte sunt cunoscute, iar strategiile naţionale se succed într-o logică birocratică impecabilă, totuşi „unul din cinci români se confruntă cu sărăcia determinată de venitul insuficient şi o mare parte din sărăcia bazată pe venit este persistentă, trei sferturi dintre persoanele sărace aflându-se în această situaţie de cel puţin trei ani. O treime din populaţie este afectată de privare materială severă, în sensul că nu îşi poate permite să achiziţioneze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent“ (p. 3). Câţi dintre cei care lucrează în şcoală trăiesc la limita sărăciei? Înseamnă mărirea salariul minim ieşirea din starea de sărăcie?
Poate incluziunea socială în societatea contemporană democratică să fie considerată satisfăcătoare doar dacă un om are un loc de muncă? De pildă unul care pare decent, dar în fapt este prost plătit? Mă gândesc la cum este posibilă pentru oamenii săraci participarea la viaţa socială, la cea culturală a comunităţii în care trăiesc; dacă aceştia îşi permit să meargă la teatru, au resurse pentru a petrece câteva zile de concediu în afara casei.
În ce direcţie se conturează tendinţele europene privind combaterea sărăciei?
De curând, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a pledat pentru introducerea unui salariu social minim, afirmând că „Există în Europa un prag al demnităţii care trebuie respectat“ (http://www.agerpres.ro/externe/2017/).
În concluzie, ideea de a urmări realizarea unei bunăstări mult aşteptate în educaţie este mai complexă decât am crede, se corelează cu dinamica generală a societăţii ale cărei pârghii de bunăstare numai cei responsabili de formularea şi aplicarea politicilor publice le pot acţiona cu sens social.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti