Socialize

Facebook
Home » Interviuri » Prima universitate privată din România a împlinit 27 de ani de existenţă. Universitatea Ecologică din Bucureşti, la ora marilor responsabilităţi ecologico‑sociale

Prima universitate privată din România a împlinit 27 de ani de existenţă. Universitatea Ecologică din Bucureşti, la ora marilor responsabilităţi ecologico‑sociale

Interviu cu prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Duţu, preşedintele U.E.B.


  • U.E.B. – „grădina“ Ecologiei româneşti • De la for de cunoaştere şi învăţare, la partener al societăţii • Nevoia implicării în apărarea adevărului ştiinţifico‑ecologic
    • Învăţămintele a zece ani de apartenenţă ecologică la U.E.
    • Un Pact ecologic pentru România • Codul mediului – o nevoie legislativă majoră

La 4 aprilie a.c., prima universitate privată din România şi singura cu profil ecologic, Universitatea Ecologică din Bucureşti, a aniversat 27 de ani de existenţă în peisajul învăţământului superior din ţara noastră. Dincolo de manifestările omagiale organizate cu acest prilej în Casa Ecologiei, se desprind ideile reevaluării statutului universităţii în cadrul societăţii şi ale marilor responsabilităţi ecologico‑sociale asumate în acest context. Despre toate acestea am discutat cu prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Duţu, preşedintele Universităţii Ecologice din Bucureşti (U.E.B.).

Domnule preşedinte, acum, la o nouă aniversare a înfiinţării Universităţii, ce gânduri aveţi pentru azi şi, mai ales, pentru viitor?

Ca la orice prilej de acest gen, ne amintim de trecut, evocăm priorităţile prezentului şi încercăm să scrutăm ceea ce ne rezervă viitorul. Nu putem uita astfel că U.E.B. s‑a născut acum 27 de ani din dorinţa, exprimată formal, dar exprimând o nevoie intrinsecă societăţii româneşti, a unui grup de intelectuali animaţi de dorinţa deschiderii spre Occident a României prin două dimensiuni valorice definitorii ale acestuia: zona libertăţii şi iniţiativei private şi, respectiv, perspectiva ecologiei. Personalităţile fondatoare, precum profesorii universitari Dolphi Drimer, Al. Roşu, Toma George Maiorescu ori academicianul Constantin Bălăceanu‑Stolnici, au avut această extraordinară viziune avangardistă şi înţelegere profundă a priorităţilor de a redeschide calea universitară europeană a României prin privat şi prin ecologie. Schimbul de generaţii îşi spune cuvântul, priorităţile se succed, dar permanenţele, inclusiv universitar‑ecologice, rămân neschimbate.

Văzut acum, la cei 27 de ani scurşi de atunci, drumul nostru nu a fost uşor; invidii şi concurenţe neloiale ne‑au însoţit în permanenţă. Neafiliaţi politic ori unui grup de interese şi numai credincioşi idealului ecologist şi nevoilor în domeniu ale României, am putut rezista cu greu tuturor atacurilor, dar, în cele din urmă, am învins. Pentru inamicii actuali şi cei din viitor, amintim proverbul „Tot ce‑i românesc nu piere şi nici nu va pieri“ şi, totodată, adevărul că „Mileniul III al erei noastre va fi ecologist sau nu va fi (deloc)“, ceea ce face ca viitorul U.E.B. să fie sigur şi promiţător.

Aflaţi la intersecţia Occidentului cu Orientul, a ortodoxiei şi catolicismului, românii pot dovedi, prin opţiunea lor ecologistă fermă, că sunt nu numai în sens religios „grădina Maicii Domnului“, ci şi, în sens social, cea a Ecologiei profunde şi adevărate.

Evocaţi în cuvântul de deschidere a reuniunii aniversare faptul că a venit timpul ca U.E.B. să păşească în arena publică. Mai întâi vă întrebăm: de ce o atare opţiune pentru o universitate?

Ca orice structură universitară, mai ales una conectată la marile imperative ale actualităţii, în frunte cu cele ecologice, U.E.B. a parcurs deja, în cele peste două decenii şi jumătate de experienţă de până acum, etapele acceptării şi integrării corespunzătoare în corpusul universitar românesc şi european. A venit acum timpul afirmării rolului şi specificului proprii în cadrul mai larg, cel al societăţii româneşti şi chiar europene şi universale. Într‑adevăr, în condiţiile indiferenţei generalizate şi persistente din partea autorităţilor faţă de problemele poluării mediului şi degradării naturii, precum şi ale neputinţei evidente a societăţii civile de a percepe şi exprima întotdeauna soluţiile adecvate, ne propunem să păşim din arealul ştiinţifico‑formativ în arena publică, potrivit responsabilităţii ecolo­gico‑sociale ce ne incumbă, spre a aduce în faţa opiniei publice şi lumii specialiştilor marile probleme ecologice ale ţării, în limita adevărurilor ştiinţifice şi vocaţiei umaniste.

De altfel, în acest mod nu am face altceva decât să revenim oarecum pe o altă spirală a evoluţiei, la misiunea iniţială asumată prin formula în care, cel puţin prin identitatea membrilor fondatori, U.E.B. era strâns legată de Mişcarea Ecologistă din România (M.E.R.). Şi, în aceeaşi perspectivă a universalismului ecologic românesc, atât U.E.B., cât şi M.E.R. au avut la începuturi centre (filiale) de acţiune atât la Bucureşti, Timişoara, Arad şi Deva, cât şi la Chişinău.

Pentru o asemenea opţiune fundamentală, ce măsuri concrete înţelegeţi să promovaţi în acest sens?

Spre atingerea obiectivului general „România ecologică euro­peană“, ne‑am propus lansarea mai multor iniţiative, de amplă anvergură şi de un impact adecvat, precum Pactul ecologic pentru România, Codul mediului, o Cartă a telefoniei mobile pentru Bucureşti ş.a.

Supuse unei viziuni coerente, integrate ca elemente şi obiective, ale unui demers ştiinţific, instituţional‑juridic bine articulat, asemenea proiecte pot face trecerea de la mimetismul nostru tradiţional, preponderent formal, instituţional‑legislativ, spre acţiuni eficiente, cu rezultate efective în atingerea obiectivelor propuse. Fiecare dintre ele ar prezenta obiective şi căi de înfăptuire proprii. Aşa, de exemplu, Pactul ecologic va reprezenta o primă evaluare generală a stării ecologice a ţării, ar identifica principalele probleme ale protecţiei mediului şi va sesiza mijloacele de soluţionare a lor. Amplu dezbătute şi susţinute, acestea ar putea constitui o platformă ecologică naţională unanim receptată şi în a cărei înfăptuire s‑ar putea angaja responsabil întreaga naţiune. Codul mediului reprezintă un deziderat mai vechi al juriştilor români, dar a dobândit astăzi valoarea unui imperativ. Codificarea constituie un instrument indispensabil de cunoaştere, simplificare şi efectivitate, prin regruparea sistematică şi ordonarea adecvată a ansamblului textelor juridice având ca finalitate protecţia mediului, într‑un singur act legislativ complex. În cadrul acestui demers, vom încerca să codificăm o serie de principii fundamentale, precum cel al acţiunii preventive, precauţiei sau poluatorul‑plăteşte. De asemenea, reglementarea dreptului fundamental la mediu sănătos şi echilibrat ecologic şi a garanţiilor sale procedurale rămâne incompletă şi parţial inadecvată. Dispoziţia constituţională – articolul 35 din legea fundamentală – trebuie exprimată în semnificaţiile sale printr‑un ansamblu de reglementări coerente, integrate. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, la nivel internaţional, se lucrează la elaborarea unui Pact internaţional privind drepturile la mediu, menit să întregească sistemul celor două pacte ale O.N.U. din 1966 referitoare la drepturile politice şi, respectiv, drepturile social‑economice şi culturale. Intenţionăm ca la 5 iunie a.c., Ziua mondială a mediului, să organizăm prima conferinţă‑dezbatere pe această temă.

În fine, referitor la Carta telefoniei mobile a Bucureştiului, după modelul Parisului, îi vom solicita primarului general al Capitalei ca, împreună cu specialişti, reprezentanţi ai O.N.G.‑urilor şi ai operatorilor în domeniu, să negociem pragurile admisibile ale poluării electromagnetice în oraş şi să stabilim măsuri concertate menite să conducă la diminuarea acestora. Până atunci, echipe de studenţi şi cadre didactice din cadrul U.E.B. vor efectua măsurători pentru întocmirea unei hărţi a poluării prin câmpuri electromagnetice şi una a amplasărilor antenelor G.S.M. şi vom încerca să analizăm datele epidemiologice în materie disponibile.

O problemă majoră o reprezintă cunoaşterea adevărului ecologic în privinţa unor probleme controversate precum organismele modificate genetic (O.M.G.), schimbările climatice sau poluarea produsă de telefonia mobilă. Cum se poate implica U.E.B. în acest sens?

Este o prioritate şi o responsabilitate, pe care ni le‑am asumat deja. Indiscutabil, în epoca post‑adevărului, când prin promovarea îndoielii şi negarea realităţii se doreşte ascunderea a ceea ce nu convine, spre a asigura un profit cât mai mare, avem o absolută nevoie de un centru dezinteresat, independent care să analizeze imparţial şi pluralist datele problemei şi să exprime concluziile reale, veritabile. Să rostească adevărul ecologic. U.E.B. îşi arogă şi asumă un asemenea rol.

Aşa, de exemplu, în problema dezvoltării explozive şi necon­trolate a telecomunicaţiilor fără fir, în primul rând a telefoniei mobile, electrosmogul a devenit o permanenţă în marile oraşe precum Bucureştiul, iar efectele posibil cancerigene ale câmpurilor electromagnetice astfel generate sunt recunoscute ştiinţific la nivel internaţional şi chiar oficial de Consiliul Europei şi Uniunea Europeană. Dar puternicele firme în domeniu promovează o propagandă agresivă de ascundere a adevărului, încercând să aducă în derizoriu o asemenea preocupare din cauza „efectelor nedovedite“. Să nu uităm însă ce s‑a întâmplat cu azbestul sau tutunul, iar astăzi s‑a ajuns ca legătura directă cu boli incurabile să fie recunoscută şi la avertismentele impuse la nivelul U.E. de genul inscripţionării obligatorii „Fumatul ucide“. Ori scandalul internaţional privind erbicidul Round‑up, al cărui impact cancerigen negat şi ascuns este devoalat acum prin documentele declasificate de justiţia americană în afacerea „Monsanto Papers“.

Tot aşa, de exemplu, introducerea din 2017, conform unei directive europene, a „contoarelor inteligente“, care utilizează tehnologia pentru a culege informaţiile şi a le transmite operatorilor, comportă o serie de controverse care trebuie clarificate, spre a se asigura acceptabilitatea socială necesară. Într‑adevăr, cele trei critici adresate acestora – de ordin sanitar (generarea de câmpuri electromagnetice suplimentare), de natură tehnică (perturbaţiile posibile pentru aparatura electrică existentă), privind libertăţile publice (colectarea de date personale foarte detaliate asupra obişnuinţelor de consum ale clientului) – ridică semne de întrebare şi răspunsuri adecvate.

Ne propunem, aşadar, ca pe baza ultimelor date în materie să arătăm adevărul ecologic, oricare ar fi el, şi să promovăm exigenţele principiului precauţiei. Atât timp cât persistă controversa se impune adoptarea de măsuri provizorii şi proporţionale de protecţie, iar cercetarea ştiinţifică trebuie continuată spre a se ajunge la concluzii definitive. Promotorul unei activităţi şi comerciantul unui produs care nu poate dovedi lipsa de pericol a acestora pentru sănătate şi mediu trebuie să respecte principiul precauţiei şi să adopte măsuri în consecinţă.

După un deceniu de apartenenţă a României la U.E., care ar fi impactul acesteia asupra legislaţiei ecologice?

La zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană (survenită oficial la 1 ianuarie 2007), o analiză aprofundată şi respon­sabilă a situaţiei prezente a legislaţiei în domeniul ecologic, deopotrivă în privinţa calităţii intrinsece şi efectivităţii sale practice, ne arată că rămânem încă departe de progresele aşteptate şi rezultatele scontate. Ca de altfel în privinţa tuturor statelor candidate din Europa centrală şi de est, îndeplinirea exigenţelor capitolului 22 – Protecţia mediului – al agendei de aderare s‑a dovedit deosebit de dificilă şi pentru România, pe de o parte având în vedere complexitatea şi amploarea transpunerii Acquis‑ului comunitar în materie (format din circa 230 de directive, 50 de regulamente şi 80 de decizii, precum şi o serie de principii şi acte neobligatorii privind calitatea aerului, a apei, gestiunea deşeurilor, protecţia naturii, poluarea industrială, substanţele chimice, periculoase, zgo­motul şi securitatea alimentară), iar pe de alta, costurile implementării sale (estimate iniţial la peste 32 de miliarde de euro). Totodată, ca o expresie a aceleiaşi realităţi şi a recunoaşterii greutăţilor aferente, s‑au acordat perioade de tranziţie de la 3 la 15 ani în sectoare precum calitatea aerului şi schimbările climatice, managementul deşeurilor, calitatea apei potabile, controlul poluării industriale ş.a., rămase şi în prezent la acest stadiu. Desigur, conformarea, mai ales formală, la exigenţele comunitare a devenit proces de integrare şi armonizare, raportarea cu titlu de model la acquis‑ul comunitar s‑a transformat în obligaţie aferentă mecanismului de conjugare a dreptului român cu cel unional‑european, aflată, printre altele, în privinţa îndeplinirii sale, sub spectrul declanşării procedurii de infringement.

Persistenţa într‑o atare atitudine şi recurgându‑se adeseori la un procedeu de simplă copiere a prevederilor actelor legislative unional‑europene, fără un efort suficient de adaptare în receptare a dreptului U.E. al mediului, la care s‑au adăugat alte „slăbiciuni“ mai mult sau mai puţin încă inerente domeniului, inclusiv de ordin organizatoric ori material‑financiar, a contribuit la situaţia
de a avea astăzi un corp substanţial de reglementări – de la dispoziţii constituţionale, continuând cu legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine ministeriale şi până la acte ale administraţiei publice locale – de ordinul sutelor –, dar cu un pronunţat caracter formal, conţinut eclectic şi fără o corespunzătoare efectivitate şi eficienţă. O asemenea continuare a procesului de „omogenizare“ şi eficientizare a dreptului mediului este absolut necesară. Pe lângă calităţile intrinseci ale legislaţiei unional‑europene se adaugă aspectele de ordin cantitativ: circa 40% din dreptul U.E. este drept al mediului, reprezentat de peste 250 de directive şi regulamente vizând combaterea poluării şi protecţia naturii şi care a generat mai bine de 75% din reglementările juridice în materie din statele membre.

Desigur, buna transpunere şi deplina implementare a reglemen­tărilor juridice ale U.E. în plan intern rămân o prioritate absolută, cea mai importantă poate, dar nu singura. Pentru a continua construirea nu a unei simple legislaţii privind mediul, ci a unui veritabil drept al protecţiei mediului, avem nevoie însă de o adaptare a reglementărilor juridice la particularităţile realităţilor de aplicare, respectiv cele româneşti, aşa încât prescripţiile sale să devină efective în practică şi eficiente juridico‑acţional.

La sfârşitul discuţiei noastre, ce ar mai fi de spus, esenţial despre universitate şi ecologie?

Cele mai multe rămân a fi spuse. Dar până atunci, şi înainte de toate, este nevoie ca ecologia să coboare din paginile cărţilor, iar textele legislative privind mediul, din cele ale Monitorului Oficial în societate, să prindă rădăcini în viaţa reală şi valorile lor să ne ghideze comportamentul şi atitudinile fiecăruia dintre noi şi tuturor laolaltă. Cunoaşterea şi formarea specialiştilor în domeniu reprezintă priorităţi pentru fiecare ţară, într‑o epocă în care ecologia a devenit ştiinţa preponderentă, la 151 de ani de la formarea conceptului şi afirmarea termenului. Ne trebuie, totodată, mecanisme instituţionalizate de elaborare şi adaptare în permanenţă a strategiilor, politicilor publice şi reglementărilor juridice de mediu, în cadrul unui parteneriat larg, care să concerteze interesele şi punctele de vedere ale publicului, autorităţilor, factorilor economici. Nu în ultimul rând, să nu uităm de educaţia relativă la mediu, cultivarea spiritului ecologist şi construirea culturii ecologice. Ecosofia devine tot mai mult un „mod de a fi“ al omului contemporan şi noi suntem chemaţi nu numai să‑i surprindem şi să‑i exprimăm dimensiunile teoretice, ci şi să‑i construim contururile practice.

Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU