Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Probele fiinţei neamului*

Probele fiinţei neamului*

Am primit recent o carte fascinantă în felul ei. Este vorba de „Probele fiinţei neamului“ al cărei autor este prof. Stelian Răducanu, din Braşov. Fără a fi neapărat istoric, autorul este un împătimit al istoriei neamului şi mai ales un admirator al istoriei meleagurilor transilvănene. Lucrarea este o carte care încununează eforturi de studiu şi cercetare, ce au durat –  din mărturisirea autorului – vreo 12 ani.

Cartea este şi nu este o carte de istorie, fiindcă autorul îşi ia uneori libertăţi nespecifice unui studiu doct şi riguros. Ea urmăreşte totuşi, secol după secol, dovezi, „probe“ ale fiinţei neamului, cu întoarceri în timp uneori. Dar poate că fascinanţia de care vorbeam vine în special din  bogăţia datelor ca şi din interpretarea concluzivă a unor date. Mai mult, cartea se citeşte cu bucurie, între altele datorită unui stilului elegant, uşor metaforic pe alocuri, cu subiectivităţi , uneori polemice, ale celui care are de transmis un mesaj istoric clar, dar şi (important şi acest lucru!)  un mesaj didactic. Ca vechii cronicari, el dialoghează cu Cititorul său şi‑i transmite în final preţuirea pentru că a avut „răbdarea şi înţelepciunea“ de a‑l însoţi „până la această pagină (ultima – n.n.),  care este mai mult «un popas» decât o încheiere, în Fascinanta Permanenţă a Fiinţei Neamului Românesc“.

Structura cărţii, vizibilă, e dată de cele patru mari „capitole“ ale ei: I. Fiinţa Neamului (introducere şi motivare a demersului) II. Arheologie. Probe.  III. Dovezi istorice.  IV. Elemente de cultură şi civilizaţie românească.

Chiar structurarea astfel a cărţii dă o idee de ansamblu asupra ceea ce se vrea. În întregul lui, textul este o sinteză, un demers motivat de un moment actual al istoriei noastre, Centenarul, intenţia autorului fiind aceea de a reaminti ceea ce istoria a consemnat fără dubiu: drepturile românilor în spaţiul carpato‑dunărean. Cercetând bibliografia folosită, descoperim că, de fapt, tema nu a fost deloc absentă după 1990, când s‑a conturat mai bine şi o anume direcţie istoriografică  cu privire la destinul istoric al neamului româneasc, schiţată mult mai înainte  de  istoriografi români precum Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga), dar şi de autori străini.

Demersul autorului pare a fi provocat nu doar de un sentiment de apartenenţă la un neam, la o identitate culturală şi spirituală, pe care şi le revendică alături de propriii ascendenţi, ci şi de un factor contemporan care nedumereşte: punerea în discuţie de către anume cercuri politice şi culturale maghiare a existenţei istorice a românilor în Transilvania, discuţie care poartă uneori semnele absurdului, în condiţiile în care autorul identifică chiar surse maghiare care recunosc existenţa neîntreruptă a românilor în Transilvania. Reluând argumente cunoscute, dar şi argumente pe care istoriografia le‑a relevat în ultimele decenii, Stelian Răducanu îşi molcomeşte pasiunea şi dorul de adevăr tocmai prin inventarierea mulţimii acestora.

E adevărat însă că într‑un fel Stelian Răducanu merge mai departe şi, lărgind spaţiul  de interes al lucrării – Transilvania –, supralicitează cumva, din nevoi demonstrative, fireşte, şi supralicitează pe linia unei anume orientări „daciste“, mai ales în capitole în care se ocupă de „Scrisul în spaţiul daco‑românesc“ şi „Limba română în timp“,  încercând o anume inversare a teoriei romanizării. Astfel, citând şi exprimând adeziunea la anume idei, el vorbeşte de o „o limbă neschimbată de 4000 de ani“ sau de faptul că „limba traco‑dacă este fondul limbilor indo‑europene“ sau  că  „Limba sanscrită aşadar este limba geto‑dacă, care a ajuns în continentul asiatic şi care e soră cu limba română“ (?!…). Toată această supralicitare este motivată de capacitatea uimitoare (reală!) a limbii române de a supravieţui unei istorii marcate multă vreme de fărâmiţare. Totuşi, în context, unele afirmaţii sunt greu de dovedit în sensul unei demonstraţii riguroase: „Numeroase  surse de documentare (iar autorul dă aici nişte nume, dar fără a cita textul ca atare!) dovedesc  că din Spaţiul Carpatic s‑au îndreptat în mileniul I î.Hr. spre peninsula Apenină, devenită italică, multe neamuri din ginta geto‑dacică: latinii, cimerienii, hiperboreii. Umbrii, oscii, liguri, etruscii ducând cu ele, pe lângă cultura materială şi spirituală, şi limba şi scrierea“. Pentru cel care nu este istoric, o întrebare de logică se poate naşte: dacă acest Spaţiu (al nostru!) a fost chiar spaţiul de naştere al culturii europene, atunci de ce civilizaţiile continuatoare şi dăinuitoare au fost totuşi cele greacă şi apoi romană, în condiţiile în care „complexul imperiului“ nu a funcţionat întotdeauna…

Lăsând însă deoparte posibile polemici, cartea e scrisă, cum sugeram, cu o pasiune fără dubiu şi se citeşte cu mult interes, între altele şi datorită caracterului ei de sinteză. Autorul face în felul său o demonstraţie de poziţionare în faţa prezentului, la care se raportează cu o anume inadecvare, asumată, faţă de fenomene precum globalizarea, de exemplu, dar mai ales îşi afirmă o poziţionare faţă de un trecut a cărui cunoaştere o consideră absolut necesară acestui neam şi acestui pământ.

Fără a folosi cuvinte mari, autorul cărţii se dezvăluie pe sine, în această carte, ca un spirit  interogativ şi neliniştit.

*Stelian Răducanu, „Probele fiinţei neamului“, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2018

Adrian COSTACHE