Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Problema identităţii în educaţia actuală

Problema identităţii în educaţia actuală

 Actuala reformă curriculară din învăţământul public are loc într-o perioadă marcată de mari frământări interne şi internaţionale. Chiar Uniunea Europeană se află în căutarea unei noi identităţi, a unui nou drum. Cu toate acestea, Ministerul Educaţiei Naţionale pare a fi extrem de grăbit cu adoptarea unui curriculum aşa-zis european, în care identitatea naţională este stigmatizată mai ceva decât în Transilvania dualismului austro-ungar. Acest minister, având adjectivul „naţional“ în titulatură, nu a observat că România nu este deloc absorbită, dizolvată, integrată în super-statul numit UE, super-stat care nu există în mod efectiv. Ce facem, în aceste condiţii, cu identitatea noastră? Din ce perspectivă realizăm reforma curriculară? Dacă noi nu ştim cine suntem şi nu ne respectăm, cum am dori să ne respecte alţii? De ce identitatea românească este înlocuită cu o artificială identitate multiculturală? Credem că nu se poate impune în învăţământul public al unui stat naţional, aşa cum este acesta definit în Constituţie, un curriculum care promovează o cetăţenie multiculturală, bazată pe absolutizarea diferenţelor şi pe ignorarea totală a identităţii naţionale şi a drepturilor universale ale omului. Existenţa diversităţii aşa-zis culturale nu poate anula identitatea naţională. În acelaşi timp, nu se poate accepta nici ideea că istoria naţională nu poate fi studiată, doar pentru că ar exista şi alte identităţi, care ar putea fi astfel ofensate, ignorate sau marginalizate.

Diversitatea interzice identitatea?

Observăm că în promovarea multiculturalismului în educaţie factorii decidenţi pleacă de la unele suprapuneri şi confuzii între politica demnităţii egale şi politica diferenţei, aceasta din urmă fiind o politică a identităţilor multiple, care „cere să fie recunoscută identitatea unică a individului sau grupului, ceea ce îi distinge de toţi ceilalţi, nu ceea ce îi uneşte. Politica diferenţei este plină de critici şi denunţuri la adresa discriminării sau asimilării forţate“ (Anton Carpinschi, „Identitate şi recunoaştere. Un joc cu final deschis”, în Regăsirea identităţii naţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 71). Iată de ce politica multiculturalismului promovată de ISE şi MEN în învăţământul public, realizată prin ignorarea statului naţional, reprezintă o politică a riscurilor legate de izolare, fărâmiţare, ghetoizare. Multiculturalismul, prin privilegierea diferenţelor, reprezintă o ameninţare la adresa idealurilor libertăţii universale şi comunităţii inclusive (ibidem, p. 72). Curriculumul multiculturalist al ISE ridică o întrebare, formulată astfel de către profesorul Carpinschi: „Este legitim ca teoria drepturilor naturale ale individului-cetăţean, altfel spus, teoria drepturilor universale ale omului să fie contestată de teoria drepturilor unor grupuri sau colectivităţi etnoculturale sau confesional-religioase diferite?“ (ibidem, p. 73). Această întrebare fundamentală ne duce către miezul problemei, pentru că „atât timp cât multiculturalismul rămâne doar multiculturalism şi atât, cu manifestări culturale şi fără cereri politice specifice privind grupurile particulare etnoculturale, rasiale, de gen, confesional-religioase, problemele publice ale organizării şi conducerii, precum şi cele ale repartiţiei resurselor sunt rezolvabile în cadrele politice moderne ce statuează drepturile şi obligaţiile individului-cetăţean în raport cu statul de drept şi societatea civilă. În momentul în care multiculturalismul devine politic, el devine discriminatoriu“ (ibidem, pp. 73-74). Atunci când drepturile colectivităţilor sunt particulare, ele pot genera sepa­ratism, segre­gare şi opre­siune. Astfel, cetăţenia multiculturală pri­­vilegiază diversitatea etno­­­culturală, în dauna virtuţilor şi loialităţilor comune impuse de cetăţenia democratică. Multiculturalismul devine, în aceste condiţii, un factor de fărâmiţare politică şi conflict, aşa cum arată experienţa statelor occidentale, acolo unde această politică a eşuat în integrarea diverselor grupuri etnoculturale şi religioase.

În acest context, observăm că noile programe şcolare nu promovează identitatea naţională, pe care o ignoră total, după cum ignorate sunt Constituţia şi LEN, ci impun în educaţie perspectiva aşa-numitei „identităţi multiple“ (multiple identity). Prin această abordare, programele ajung să deconstruiască conceptul de identitate, care este golit de sens. Cum promovarea conceptului de „naţiune civică“ s-a dovedit un eşec, identitatea multiplă a devenit noua găselniţă, justificată prin faptul că societatea contemporană ar fi atât de diversă şi de complexă, în contextul revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi al globalizării, încât individul ajunge să aparţină, simultan, mai multor grupuri şi instituţii sociale, el fiind afiliat şi diverselor grupuri din spaţiul virtual, ceea ce face ca identitatea sa etnică să coexiste cu celelalte identităţi, amestecându-se cu acestea, nemaiavând o mare relevanţă. Mai mult, diversitatea lumii actuale ar face ca individul să fie liber să-şi asume orice identitate, fie şi inventată ad-hoc, identitate pe care o poate instrumentaliza ideologic, politic sau economic.

De la multiculturalism, la schizofrenia identitară

Din păcate pentru adepţii multiculturalismului, identitatea multiplă sau disociativă nu există în lumea reală în altă formă decât aceea a unei tulburări de personalitate, psihice. Ea este descrisă de psihiatrie ca situaţia în care o persoană prezintă mai multe identităţi sau personalităţi (gen alter ego), în care fiecare dintre aceste identităţi are propriul tipar de percepţie şi interacţiune cu mediul. Din această perspectivă, am fost cu atât mai surprins să descopăr identitatea disociativă introdusă în noul curriculum naţional, în timp ce identitatea naţională apare ca indezirabilă, ea fiind asimilată extremismului. Înţeleg astfel că, într-un stat naţional, identitatea este multiplă, multiculturală, oricum, numai naţională nu. Practic, autorii curriculumului au operat o substituţie, prin care s-a nesocotit Constituţia şi s-a promovat un joc absurd cu diferenţele şi diversitatea. Revoluţia identitară adusă de noul curriculum o regăsim şi la nivelul unor cetăţeni, care îşi afirmă de zor identitatea multiplă. Astfel, nişte militanţi ai străzii, contestatari ai Apelului academicienilor, au realizat un fel de autodenunţ colectiv, prin care îşi etalau schizofrenia identitară, susţinând răspicat: „Pentru noi este evident faptul că există multiple identităţi: locale, regionale, profesionale sau de gen, printre acestea inserându-se şi identitatea naţională, care este un corolar, nicidecum ceva definitoriu în mod absolut pentru un individ“ („Replica unui grup de istorici, simpatizanţi ai «Pieţei», faţă de Apelul academicienilor“, în Adevărul, 10 februarie 2017). Evident, cetăţenii de tip nou, posesori de identităţi multiple, au o perspectivă specială asupra democraţiei şi o capacitate de dialog neobişnuită, pentru că pot iniţia chiar şi un dialog între propriile lor identităţi, precum dialoga Gollum cu Smeagol în filmul Stăpânul Inelelor. Aceşti domni consideră identitatea naţională drept un corolar, adică ceva de care îţi aduci aminte doar la meciurile naţionalei de fotbal şi cu ocazia ultimei împărtăşanii. Cum respectivii multiidentitari s-au prezentat ca fiind un grup de istorici „alternativi“, „altfel“, dornici să vorbească în numele străzii, progresului şi al spiritului revoluţionar civic înaintat, am căutat să le descopăr opera, însă doar în câteva cazuri am găsit nişte articole, împrăştiate prin reviste gen Arici Pogonici şi Lupta de clasă pe stil nou. Oricum, substituirea identităţii naţionale cu o salbă de identităţi alese după propria voinţă, de genul dinamovist, bănăţean, pescar amator, feminist masculin şi multe altele aşijderea, nu este lipsită de probleme.

Asaltul multiculturalist asupra identităţii naţionale este o realitate, vizibilă nu numai în noul curriculum prin marginalizarea disciplinelor identitare, Limba română, Istoria, Geografia şi Latina, ci şi în insurgenţa unor profesori de tip nou, care i-au înlocuit haiduceşte pe clasicii literaturii române cu autori din literatura universală. Ceea ce atât designerii noului curriculum, cât şi profesorii multiculturalişti nu înţeleg este faptul că, odată cu dispariţia clasicilor, dispare nu numai identitatea naţională, ci şi posibilitatea interculturalităţii. De curând, a făcut ceva vâlvă cazul unei domnişoare, profesoară de limba română, publicistă, exponentă a multiculturalismului de Dâmboviţa şi autoare a tulburătorului articol pe Contributors „Nu gramaticii în gimnaziu!“, care a crezut că este foarte cool să se autodenunţe pe Facebook: „Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa şcolară de limba română, asemenea unui element duşmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, Amintirile lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în braţe interpretări şi nu le cer să înveţe pe dinafară teorie literară despre genuri şi specii.

Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca Micul Prinţ sau Cartea junglei, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învăţăm să fim sinceri, asertivi“. Trecând peste neghiobiile pedagogice, peste faptul că nu putem înlocui, pur şi simplu, disciplina numită Limba şi literatura română cu Literatura universală, să observăm folosirea arbitrară a criteriului vechimii, „pastelurile de 150 de ani“ fiind anacronice, dar opera lui Cervantes de acum patru-cinci secole fiind actuală şi accesibilă elevilor români, de plictiseală suferind probabil doar elevii spanioli. Fractura de logică priveşte nu numai criteriul vechimii în discriminarea autorilor români faţă de cei străini, ci şi metodologia didactică: oare de ce lectura activă, exprimarea opiniilor, motivarea, învăţarea sincerităţii şi asertivităţii nu pot fi folosite decât dacă e vorba de Shakespeare, Cervantes sau Exupéry? Cazul acestei profesoare este ilustrativ pentru schizofrenia identitară indusă de multiculturalism fiinţelor mioritice. Astfel, domnia sa, având şi statutul de „cercetător doctoral“ (şi încă în ştiinţele educaţiei!), se lasă uneori cuprinsă de spiritul lui Gollum, dând de pământ cu programa şcolară şi autorii canonici, pentru ca alteori să se transforme în Smeagol, pentru a scoate un ban din auxiliare, în acest caz respectând programa şcolară, precum musulmanii Shahadah-ul şi Salah-ul. Sincer, îmi este greu să înţeleg această schizofrenie didactică, aceeaşi profesoară putând să incite public la nerespectarea programei, pe care trebuie să o aplice la clasă, aşa cum o obligă fişa postului, pentru ca în calitate de autoare a unei culegeri intitulate Evaluarea Naţională 2017 să ne ofere un „ghid complet“ al pregătirii pentru examen, în concordanţă cu toate manualele alternative aprobate de minister, ghid care „parcurge integral conţinuturile cuprinse în programa şcolară în vigoare (s.n.) pentru examenul de evaluare naţională, cu respectarea competenţelor de evaluat“. Până la urmă, ce trebuie să facem cu programa, o azvârlim la gunoi, ori îi respectăm cu sfinţenie slova? Pentru personalităţile disociative ori cu identităţi multiple, ambele atitudini sunt normale şi perfect complementare. În fine, de la înălţimea celor câţiva ani de experienţă la catedră, domnişoara profesoară doreşte să reformeze tot învăţământul românesc, de să-i meargă fulgii. Descoperind că marile probleme sunt frica şi plăcerea în spaţiul şcolar, domnia sa propune o reeducare „reală“ a unui corp profesoral incompetent şi reacţionar („Profesorul trebuie să devină un angajat ca oricare altul, fără privilegii“), implicarea părinţilor în alegerea profesorilor, desfiinţarea repetenţiei şi multe, foarte multe astfel de măsuri revoluţionare. Nu în cele din urmă, observăm că şi designerii noului curriculum fac parte din categoria progresiştilor cu identităţi multiple, fapt care nu-i împiedică să perpetueze multe dintre năravurile activiştilor stalinişti de altădată, de la politica faptului împlinit şi îndoctrinarea cu ajutorul instituţiilor de stat, la sectarism şi fanatism ideologic.

Samuel P. Huntington arăta, în lucrarea Cine suntem?, că „americanii ar trebui să-şi asume din nou cultura anglo-protestantă, tradiţiile şi valorile care timp de trei secole şi jumătate au fost îmbrăţişate de americani, indiferent de rasă, etnie şi religie, şi care au constituit izvorul libertăţii, unităţii, puterii, prosperităţii şi ascendentului lor moral ca forţă a binelui în lume“. Oare noi, românii, nu ar trebui să ne redescoperim valorile, istoria, tradiţiile, identitatea, înainte de a ne aventura pe drumul unei sinucideri identitare? Să nu mai reprezinte identitatea naţională un liant al comunităţii naţionale, un factor de unitate? Dacă identitatea multiplă este o fantasmă ideologică, în schimb putem vorbi de un sistem identitar, format din factorii lingvistici, geopolitici, antropologici, istoria, religia, care împreună definesc identitatea unei colectivităţi umane şi a unui individ. Iată de ce acest sistem identitar exclude orice posibilitate a individului de „a-şi alege identitatea“. Dincolo de confuziile terminologice legate de naţionalism şi de patriotism, subscriem aprecierii profesorului Septimiu Chelcea că „Loialitatea faţă de propriul grup nu presupune per se ostilitatea faţă de alte grupuri“ („Cu referire la români: caracter naţional, naţionalism, patriotism“, în op. cit., p. 92), iar „patriotismul constructiv, care nu implică ostilitate, prejudecăţi etnice şi denigrarea altor populaţii sau naţiuni, ci loialitate, ataşament pozitiv faţă de propria naţiune, în înţelesul de ingroup, este şi astăzi o virtute ce trebuie cultivată la români“ (ibidem, p. 97).

Prin multiculturalism şi ideologia identităţilor multiple, prin marginalizarea disciplinelor identitare şi ignorarea identităţii naţionale, şcoala ajunge să inducă o criză identitară, un proces de alienare identitară a noilor generaţii şi de îndoctrinare a lor cu o ideologie totalitară, prezentată a fi de secol XXI.

Prof. Constantin Toader