Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Problema metodologiei didactice

Problema metodologiei didactice

Metodologia activităţii de instruire, realizată în contextul procesului de învăţământ, poate fi prezentată şi sub formula prescurtată de „metodologia didactică“. Semnificaţia concentrată, la nivel de concept pedagogic fundamental, este extinsă şi restrânsă.

În perspectivă extinsă, metodologia didactică sau tehnologia didactică vizează ştiinţa pedagogică generală (teoria generală a educaţiei) aplicată la instruire. În acest sens, metodologia/tehnologia didacti reprezintă însăşi didactica generală (sau teoria generală a instruirii) care aplică, în zona instruirii, conceptele pedagogice fundamentale angajate în definirea şi analiza educaţiei (funcţiile generale şi structura de bază, finalităţile, conţinuturile şi formele generale, sistemul de învăţământ – care determină dinamica activităţii de instruire în contextul procesului de învăţământ –, normativitatea pedagogică angajată la nivel de normativitate didactică).

Metodologia didactică, abordată în sens extins, este dependentă de modelele pedagogice afirmate paradigmatic în istoria educaţiei şi a învăţământului: a) modelul magistrocentrist, tradiţional, centrat pe profesor, pe „transmiterea de cunoştinţe constituite“ prin predare dirijistă); b) modelul pedocentrist/psihocentrist centrat asupra copilului/elevului, în spiritul pedagogiei lui Rousseau (secolul XVIII), perfecţionată, în diferite variante, de reprezentanţii curentului Educaţia Nouă, în prima jumătate a secolului XX; c) modelul sociocentrist, centrat asupra „socializării metodice a tinerei generaţii“ (Durkheim), promovat în secolul XX, în diferite variante, marxiste (Makarenko), progresiste (Snyders), socialiste şi productive (Freinet) etc.; d)  modelul tehnocentrist, centrat asupra obiectivelor concrete (operaţionale) ale activităţii de instruire (lecţiei etc.) definite în termeni de performanţe observabile, evaluabile, promovat în diferite variante – „învăţământ programat“ (Skinner), „instruire deplină“ (Carrol, Bloom), „pedagogie prin obiective“ (Mager) – valorificate în prezent la nivel de „instruire asistată de calculator“; e) modelul constructivist,  centrat asupra structurilor cognitive şi metacognitive ale elevilor, valorificabile la nivel genetic (constructivismul psihologic/Piaget) socio‑cultural (constructivismul socio‑cultural/Vîgotski, Bruner) (vezi Marguerite Alter, Les pédagogies de l’apprentissage, PUF, Paris, 1998).

Modelul impus de paradigma curriculumului, lansată la jumătatea secolului XX (R.W. Tyler),  perfecţionată continuu, până în prezent, în perspectiva educaţiei permanente şi a autoeducaţiei, este centrat asupra obiectivelor procesului de învăţământ construite la nivelul interdependenţei dintre cerinţele psihologice (exprimate în termeni de competenţe) şi cerinţele sociale (exprimate în termeni de conţinuturi de bază, fundamentate cultural, validate de societate, în context istoric determinat).

Metodologia didactică, abordată în sens restrâns, defineşte ansamblul metodelor, procedeelor/tehnicilor şi mijloacelor de învăţământ, subordonate obiectivelor şi conţinuturilor de bază ale instruirii, care contribuie la eficientizarea activităţii de instruire, concepută şi realizată‑dezvoltată în context deschis, ca activitate de predare‑învăţare‑evaluare.

La nivelul practicii instruirii, metodologia didactică, definită în sens restrâns, îndeplineşte rolul cel mai dinamic care stimulează şi probează creativitatea pedagogică superioară a profesorului, necesară în plan normativ. Avem în vedere faptul că orice activitate de instruire (lecţie etc.) trebuie realizată şi perfecţionată permanent, în context deschis, în raport de o multitudine de variabile, cu caracter obiectiv şi subiectiv, care intervin în situaţii concrete previzibile, dar şi imprevizibile.

Pe fondul unor obiective şi conţinuturi de bază stabile în cadrul proiectului curricular de activitate (lecţie etc.), adaptarea necesară la schimbări inevitabile, în context pedagogic şi social deschis, este realizabilă prin intermediul metodelor şi procedeelor didactice  propuse de profesor la nivel de căi eficiente de predare‑învăţare, autoperfectibile în condiţii de evaluare continuă, formativă şi autoformativă.

Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA