Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Problemele actualului ministru

Problemele actualului ministru

Liviu Pop, actualul ministru el educaţiei, pare un ministru decis să facă ordine în învăţământ. Că era ceva dezordine în domeniu nu cred că este o noutate pentru nimeni. Doar că metoda aleasă de Domnia Sa este una specifică actualului partid de guvernământ: recentralizarea. De altfel, aproape toţi miniştrii venind din această zonă politică şi-au dezăluit acest reflex. Pentru cei care nu au o memorie bună, reamintesc că în 2001, de exemplu, s-a încercat eliminarea manualelor aşa-zis alternative, abia introduse. Proteste ale Asociaţiei Editurilor Europene şi apoi intervenţia lui Adrian Năstase, prim-ministru de atunci, a blocat intenţia ministrului vremii. Peste ani, Remus Pricopie, alt ministru, marca PSD, a dat un ordin prin care a interzis organizarea de concursuri sau difuzarea de materiale didactice auxiliare în şcoală fără avizul MEN. Dacă domnul ministru în cauză (ca şi ceilalţi!) ar fi avut cât de cât imaginaţie managerială, putea muta foarte bine decizia şi responsabilitatea achiziţionării de auxiliare către şcoală sau organizarea de concursuri neînscrise în agenda MEN, pe seama Consiliului de administraţie al şcolii, a directorilor personal. N-a făcut-o pentru că, repet, acesta este modul de rezolvare a problemelor, specific actualului partid de guvernământ. Sau n-a făcut-o pentru că orice delegare de autoritate înseamnă o slăbire a influenţei politicului în şcoala preuniversitară. În fine, n-a făcut-o pentru că, se speculează, în spatele tuturor acestor decizii şi manevre nu se află altceva decât interesele economice ale unui grup de oameni, apropiaţi PSD, care vor să fie parte la afaceri de milioane din zona învăţământului, dominată în prezent de piaţa liberă, neplătitoare de… comisioane.

Dar problemele actualului ministru sunt mai numeroase. Iniţial, s-a crezut că Liviu Pop este… profesor. Problemele lui cu limba română, confuzia repetată de termeni specifici domeniului nu a fost/nu este/a pus la îndoială faptul. (Ultima oară, la un post de televiziune, ministrul a folosit doi termeni ce par a fi, în viziunea dumnealui, în opoziţie: „auxiliare curriculare“ şi „auxiliare didactice“ (?!…). A fost încă un argument că Domnia Sa nu pare să mai fie profesor şi că Liviu Pop nu este decât… omul politic. Iar a fi azi om politic în România stârneşte o imensă neîncredere, ca să nu fim ceva mai expliciţi.

Revenind însă la problemele minis­trului, eroarea de căpătâi a lui Liviu Pop a fost darea ordinului de interzicere a auxiliarelor didactice, când a funcţionat din nou gândirea obscură tipică unui anume mental, şi lovitura sub centură dată editurilor… hrăpăreţe. Lipsa de viziune şi faptul că interese de grup (mafiote?!…) sunt mai importante decât starea în­­vă­ţământului l-au băgat pe ministru în această încurcătură, fiindcă reglementarea (rereglementarea) pro­ble­mei auxilarelor nu se putea face peste noapte şi fără o discuţie de fond asupra chestiunii. Ministrul a acţionat în acest caz discreţionar, sau obligat, compromiţându-şi grav încă o dată imaginea. Încercarea de a suplini auxilarele cu aşa-zisul Compedium s-a transformat, în cele din urmă, într-o acţiune penibilă şi risipitoare de bani. (La limba şi literatura română, de exemplu, absenţa unor texte ca bază de activitate pentru itemi stabiliţi acolo a creat o nemulţumire evidentă în rândul profesorilor!).

Cea de a doua mare problemă a lui Liviu Pop o constituie Legea Manualului. Chiar dacă nu s-a vorbit explicit de „manualul unic“, percepţia opiniei publice a mers în această direcţie. Şi s-a îndreptat către această direcţie, mai ales atunci când deja s-a pus problema resuscitării Editurii Didactice şi Pedagogice ca editură „oficială“ de tipărire a manualelor şcolare. De fapt, editura în cauză, semifalimentară, a participat şi până acum la licitaţii, pe o piaţă liberă, dar, dintr-un motiv sau altul, nu a putut selecţiona decât în parte acei profesori care să asigure un succes vizibil în avizarea şi tipărirea de manuale şcolare. Investirea de bani în această editură este, categoric, cu cântec, fiindcă mulţi bani se vor duce într-un consiliu de administraţie anume, sub forma unor „diurne“ tipice pentru tot ce înseamnă şedinţe în sistemul regiilor de stat.

Pe de altă parte, s-a mai vorbit şi de limitarea numărului variantelor de manuale la 3, dar aici problema intră serios în conflict cu ideea de piaţă liberă. Însă dacă interesele economice vor putea fi „rezolvate“ fără „manualul unic“ sau fără limitarea numărului de manuale la 3, atunci, probabil, deciziile se vor mai nuanţa.

O altă problemă cu care se va confrunta actualul ministru, în cazul în care Liviu Pop va rămâne în continuare cu domiciliul diurn în strada ştiută, este elaborarea unei Legi a Educaţiei, după care plâng, cu lacrimi de crocodil, unii reprezentanţi ai societăţii româneşti. În realitate, obsesia PSD cu privire la o lege a educaţiei care să-i aparţină nu e deloc de neînţeles. Cu sindicate „ascultătoare“ în ultimii 20 de ani şi blocând, la comandă uneori, iniţiativele altor forţe politice, preocuparea partidului de guvernământ pentru domeniul educaţiei este extrem de justificată şi folositoare. De altfel, cu puţine excepţii, imaginea de azi a şcolii preuniversitare, şi chiar a celei universitare, este rezultatul demersurilor PSD, iar PSD trebuie să-şi asume cândva responsabilităţile (Legea Funeriu-Miclea nu mai este de mult ceea ce a fost, adică o lege în uz a fostului PDL).

Fără a fi funcţionari publici neapărat, profesorii depind în România (şi nu doar aici!) în mare măsură de stat şi de guvernare. Speranţa lor a fost, aproape la fiecare ciclu electoral, că PSD este un partid care le-ar putea satisface doleanţele şi limita eroziunea statutului lor profesional şi social. Şi de aceea l-au votat!… Nu este cazul  să socotim aici şi acum cine şi când a mărit salariul profesorilor, şi cu cât, cine şi împotriva cui s-au organizat greve, atâtea câte au fost (s-ar putea ca realitatea să ne surprindă cu adevărat!), pentru a ilustra această opţiune/stare de fapt/a corpului profesoral. Dar nu acesta este aspectul cel mai important. Problema a fost şi rămâne mai departe aceea a neputinţei clasei politice de a realiza, într-un timp rezonabil, o reformă reală în şcoala preuniversitară. Asta nu înseamnă însă că realitatea şcolii nu s-a modificat, uneori în pofida acestei clase poltice,  şi că destule lucruri de calitate nu au pătruns totuşi şi nu au devenit parte din procesul de predare-învăţare. În acelaşi timp însă, bătăliile politice îndârjite şi vizibile în spaţiul şcolii au creat şi continuă să creeze cele mai multe dereglări sistemului.

Aşadar, revenind, problemele domnului Liviu Pop ţin aparent de un mod de gândire, cu care Domnia Sa se identifică. Dar dacă la mijloc ar fi doar un mod/model/o viziune/privind şcoala, în mod cert, lucrurile ar putea fi ameliorate. Câtă vreme însă senzaţia că actualul ministru a fost pus acolo (chiar cu riscul compromiterii unei instituţii!) mai ales pentru a fi expresia unui grup de interese va rămâne dominantă, cel puţin în anume zone ale opiniei publice, nimic din ceea ce va urma nu va mai putea convinge că interesul şcolii a prevalat sau va prevala.

P.S. Petiţia on-line, care are în momentul de faţă mii de semnături, ar putea să-l facă pe Liviu Pop şi pe ceilalţi din spatele dumnealui ceva mai prudenţi în conturarea prevederilor Legii Manualului. Sistemul înghite multe, dar e posibil ca o erodare de imagine alarmantă a guvernanţilor să-i pună totuşi pe gânduri, deşi în România ultimului deceniu, dispreţul zonei politicului faţă de ceţăţean a a crescut într-o manieră exponenţială…

P.P.S. Petiţia on-line pune punct pe „i“,  refuzând instituirea unei  stări de fapt ce s-ar  traduce prin: autori de manuale selectaţi politic!; excluderea a 10.000 de potenţiali autori în favoarea a trei selectaţi de stat!; autori de manuale care se autoexclud, pentru că refuză tutela statului!; autori de manuale care se autoexclud, pentru că refuză comanda politică!; manuale mai scumpe în timp, ca efect al monopolului!; pierderea unor manuale potenţial valoroase!; falimentarea unor edituri profesioniste, care asigură locuri de muncă simultan cu produse de calitate!; anularea posibilităţii ca edituri prestigioase, cum sunt Oxford, Nathan, Pearson, Cornelsen, Cambridge etc., să lucreze cu autori români!; îndepărtarea  oamenilor creativi, esenţiali pentru o echipă de autori de manuale, pe care un asemenea sistem i-ar exclude din principiu!; limitarea dreptului la asociere în vederea scrierii unui manual!; posibilitatea ca un manual, vremelnic agreat de o conducere politică, poate chiar iubit de profesori, să fie schimbat de următoarea conducere politică, pentru că are clienţii ei!; controlul politic al conţinuturilor!; cenzura educaţiei!

Adrian COSTACHE