Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Eminescu – și niciun sfârșit!O ipostază inedită a geniului său în lumea chineză

Eminescu – și niciun sfârșit!O ipostază inedită a geniului său în lumea chineză

Ileana Hogea veliscuProf. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU

Ca știință de substanță, de adâncime și de mare strălucire de idei, eminescologia îi preocupă intens pe români – de un secol și mai bine, lor alăturându-li-se, prin seducție, gânditori și esteți de pretutindeni: de la francezi, englezi și germani – pentru lumea noastră occidentală – până la indieni, thailandezi, niponi și chinezi – pentru cea orientală. Ca știință umanistă, construită în timp de către cele mai luminate minți ale românimii, eminescologia se lasă îmbogățită și înfrumusețată prin studii docte, cugetări și imagini inedite venite din zone geoculturale în care trăiesc simpli iubitori ai lui Eminescu, ori din spații în care spiritul poetului pătrunde pe poarta principală a culturilor, ca toate marile valori universale.

Spunea Arghezi că „…fiind român, Eminescu e universal” (Tudor Arghezi, „Eminescu”, Editura Eminescu, București, 1973, p. 8), gând peste care nu trebuie să zăbovim prea mult până să înțelegem că spiritualitatea lui Eminescu este înrădăcinată în străfundurile mitofolclorului național, în substanța etico-morală românească, deopotrivă cum aspiră spre universalitate și absolut, prin deslușirea secretelor cosmosului și ale infinitului mic omenesc.

Însă tot Arghezi ne face să întârziem mult asupra unei aserțiuni – cu tentă foarte personală, privitoare la circulația în timp și spațiu a operei lui Eminescu, în fond un torent de idei, sentimente și pasiuni înțelese ca o prelungire a poeziei perene folclorice și culte, ajunsă până la noi, prin el, Eminescu, ca o sinteză a valorilor conștiinței românești. Fiindcă, nereprimându-și întristarea, Arghezi postulează: „…cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine…” Judecata pare de neclintit, prin adaosuri verbale ferme: „Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărginește aproape fizic la tablouri, personaje și conture, poezia nu poate fi tălmăcită… Eminescu nu poate fi tradus nici în românește”.

Români și străini, care se recunosc a fi exprimați de poetul Eminescu, sunt aflați într-o vecinătate de gând și de simțire ca o contopire în năzuința de a-l cunoaște; însă Arghezi intuiește, înainte de toți, că „Eminescu nu poate fi tradus nici în românește”, iar Constantin Noica își risipea prin viu grai, în fața discipolilor săi, temerea că „la 100 de ani de la întoarcerea în univers a lui Mihai Eminescu, nu-l cunoaștem îndeajuns”. (Am reținut această frază, gândită de Noica, la Simpozionul „Eminescu”, organizat de Uniunea Scriitorilor la Sala Palatului, în iunie 1989, cu participarea multor traducători și exegeți străini ai lui Eminescu – românologul de excepție Xu Wende reprezentând China.)

Limba noastră, cum știm, un ideal limbaj de versificație, de când a fost să fie Eminescu încoace, ni l-a dat în grai deodată cu întâile cuvinte, fără de formă și contur, ca pe un „om vechi” – Cineva care-ar fi trăit de mult pe lume și care-ar fi avut legătură cu Cerul și cu Pământul, cu stelele și cu florile, cu lacurile și cu pădurile, cu zilele și cu nopțile – cu Tot ce a creat Bunul Dumnezeu. Să ni-l „traducem” pe poet în „românește” vrea să însemne – nu-i așa? – să ne încărcăm noi înșine de frumusețea și lumina – și de inversul lor, din tot ce le cuprinde și Eminescu l-a umblat cu pasul și cu spiritul. Savanții ne învață pe noi, românii, cum s-o facem de cum ajungem să-i îngânăm primele versuri în „Cartea de citire”, iar această trudnică treabă nu mai are niciun sfârșit. Fiindcă mereu-mereu îl învățăm pe Eminescu prin substantive, prin verbe, prin sintagme și fraze fără de egal, fiindcă sunt doar ale lui, le rostim și ne ducem cu gândul doar la el, ca și când numai el ar avea privilegiul să pronunțe în limba românească: „O, mamă, dulce mamă”, „Sara pe deal”, „Codrule, codruțule”, „De treci codrii…”, „Mai am un singur dor”, „O, rămâi”, „Nuferi galbeni”, „Floare-albastră”, „Doina”, „Luceafărul”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – vorbe atât de simple! Vrea să însemne aceasta, probabil, că Arghezi și-a dat primul seama că Eminescu e peste tot, e un „tip” ieșit din „noi toți”, apoi reintrat în „noi toți”. Cât privește însă vorbele sale de mai sus, cum că „lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine”, Arghezi știa atunci ce spune, fiindcă se referea și la propriile poezii traduse în franceză de Luc-André Marcel și pe care nu le socotea o traducere – „traducerea fiind o «chestie» de vocabular: iei verbul sau atributul din dicționar și traduci. În materie de poezie – naiba știe ce-o mai fi și asta – dar atâta nu ajunge. Și nici nu trebuie dicționar, fiindcă sensul e o problemă obscură, de sensibilitate” (Arghezi, op. cit., p. 8).

Intrând Eminescu în al doilea secol al nemuririi sale, cum de atâtea ori se spune, pare îndreptățit sentimentul nostru de a-l lega și mai strâns pe poet de restul lumii, adică de lumea de dincolo de noi – de lumea largă, chiar și de cea de pe cealaltă jumătate a Planetei – China, cu lumea chineză.

Voința lui Eminescu, student „extraordinar” – audiant la Facultatea de Filosofie din Viena, unde se înscrisese la 2 octombrie 1869 –, de a citi enorm, dornic să-și deschidă rapid o perspectivă culturală vastă, care să cuprindă nu doar Europa și Orientul Apropiat al lumii arabe și turce, ci și pe cel al hindușilor și al chinezilor, este o constatare relevantă despre consonanțele „credo”-ului artistic al poetului și această zonă geoculturală străveche, cu valori create prin propriile linii de forță și cu aparte note de specific. Obsesia Orientului se prelungește și după 1872, când – în urma unei burse – devine student „obișnuit” al Universității din Berlin, preocupat de cursurile de Istorie universală, de logică și filosofie, de drept, dar și de Völkerpsychologie.

Prin Steinthal, profesorul său de la Berlin, Eminescu adolescent accede la universul indian al „Vedelor”, „Upanișadelor”, al „Sutrelor” budiste, iar prin înlesnirea versiunilor germane, la Kalidassa. Se inițiază în gramatica sanscrită, limbă pe care n-a posedat-o, dar care l-a apropiat de orizontul indian, deslușirea lumii hinduse fiind, în cazul lui Eminescu, cu mult mai adâncă decât chiar a lui Coșbuc, alcătuitorul „Antologiei sanscrite” și tălmăcitorul „Çakuntalei”. Cât de profund legat de spiritul indian a fost Eminescu deducem din cercetările specializate care i s-au închinat, exegezele despre Eminescu în spațiul hindus încheindu-se cu „uimire” aproape în ceea ce privește capacitatea și rafinamentul de aflare a similitudinilor, găsirea unor identități de idei și sentimente la un poet străin de talia lui Eminescu și extrem de îndepărtata lume indiană (Amita Bhose, „Eminescu și India”, Editura Junimea, Colecția Eminesciana, Iași, 1978: 35 de poezii traduse în bengali de Amita Bhose, sub semnătura Amita Ray, apar la Calenta în 1969, cu titlul „Eminescu Kavita”, traducătoarea fiind singurul filolog indian cunoscător al limbii române, câteva decenii activ om de cultură în domeniul academic. Mult-învățata mea colegă la Catedra de Limbi Orientale a Universității din București, Amita Ray, manifesta o curiozitate științifică ieșită din comun – prin stăruință – de a afla, de la mine, „sonoritățile” unor poezii ale lui Eminescu în limba chineză mandarină).

Cu adevărat valoroasă pentru istoria comparatismului românesc rămâne însă cunoașterea că, la îndemnul lui Eminescu – împătimit de Extremul Orient, cu subtile trăiri și experiențe spirituale orientale –, Slavici, unul dintre marii noștri creatori, devine scriitorul care pătrunde cel mai adânc în tainele universului cultural chinez (Ion Breazu, „Slavici și Confucius”, în „Studii literare”, Sibiu, 1948; vezi și Ileana Hogea-Velișcu, „Argumentul chinez în gândirea lui Slavici”, Tipografia Universității București, 1976 – Lucrare de diplomă, a doua licență, condusă de prof. Pompiliu Marcea, Facultatea de Filologie București; Ileana Hogea-Velișcu, „Receptarea literaturii chineze în România, Teză de doctorat, condusă de prof. dr. docent Romul Munteanu, Tipografia Universității București, 1976).

*

Chinezii îl cunosc de timpuriu pe Mihail Eminescu, alături de alți mari creatori români.

Preocupărilor noastre ample în problema receptării literaturii chineze în România li s-au răspuns cu cercetări serioase, datorate româniștilor chinezi, mulți la număr și de înalt prestigiu științific, grație cărora deținem informații bogate despre soarta literaturii române în această parte a lumii (Ding Chao, „Începuturile prezen­tării și traducerii literaturii române în China”, în „Evantaiul celor 10.000 de gânduri. România și China: Trei veacuri de istorie”, volum colectiv, coordonat de Ileana Hogea-Velișcu, Editura „Ion Cristoiu”, București, 1999, pp. 62-70).

Unul dintre scriitorii de primă mărime ai Chinei moderne, Shen Yanbing, cunoscut la noi sub pseudonimul Mao Dun, inițiază în anii ’20 ai secolului trecut „Societatea chineză pentru studiul literaturii” („Wenxue yanjiu hui”), cu o platformă-program ce urmărea, printre altele, și o susținută activitate de traducere și prezentare a literaturilor străine, mai cu seamă a literaturilor așa-numite „mici” din țările Europei Centrale și de Sud-Vest, față de care China acelor ani se simțea atrasă prin destin istoric.

În „The short story Magazine” – principala publicație a Societății chineze pentru studiul literaturii – au fost publicate de-a lungul timpului 804 titluri aparținând la 304 scriitori din 39 de țări ale lumii, însuși Shen Yanbing publicând peste 200 de „Înștiințări despre literaturi de peste hotare”. Cea de-a 83-a „Înștiințare…”, regăsită în „Tonul XII” și datând din numărul 2 al Revistei, luna iulie, 1921, era „Romanian Stories”, volum selectat și tălmăcit de Lucy Byng – după informațiile cercetătorilor chinezi.

Slavici, cu „Moara cu noroc” și „Popa Tanda”, Creangă, cu „Moș Nichifor Coțcariul”, Sadoveanu, cu „Zâna lacului”, constituiau „operele românești” cunoscute de cărturarii chinezi încă în anii ’20, însă ceea ce urmează în anii 1921-1922 să fie publicat în „The short story Magazine” ne interesează cu precădere pentru studiul de față.

Medalionul „Scriitori din Balcani” avea printre cele 14 titluri unul denumit „Despre doi mari scriitori români”, ales de Shen Yanbing pentru a fi tradus în limba chineză și insertat la Secțiunea „Înștiințări despre literaturile de peste hotare” a Revistei „The short story Magazine”, numărul din 10 noiembrie 1922.

„…Unul dintre cei mai mari doi scriitori contemporani – se spune în prezentare – este poetul Mihai Eminescu. S-a născut în 1849 și și-a făcut studiile la Viena. Descrierile realizate de el, colorate și concise, amețitoare și zguduitoare, îi dovedesc, cu adevărat, talentul lui de poet. A abordat cu condeiul unui mare artist tema eternă a iubirii și a morții. Atitudinea lui este melancolică și deznădăjduită, dar el iubește viața, cu toate că o blestemă câteodată, necruțându-și niciun efort” (Cf. Ding Chao, op. cit., p. 64).

*

Ceea ce cunosc astăzi chinezii este un volum „Poeme alese”, de Eminescu – „Aimineisiku, Shi Xnan”, o versiune semnată de Ge Baoquan (13 poezii), Xu Wende (14 poezii) și Li Ninglai (7 poezii), apărut la Editura pentru Traduceri, Shanghai, august 1981, într-un tiraj de 6.500 de exemplare. Traducerea conține deci 34 de poezii transpuse în 91.000 de hieroglife și a fost efectuată după originalul Eminescu, „Poezii”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960,  însoțită de o iconografie, cu portretul de tinerețe al poetului și șapte ilustrații de Ligia Macovei. O „Prefață” substanțială, de 24 de pagini, despre scriitor și operă și o „Postfață” lămuritoare, despre realizarea în timp a traducerilor incluse în volumul ce însumează 117 pagini, sunt semnate de Ge Baoquan, cunoscut traducător de literatură universală, prin intermediul limbilor engleză și rusă.

Meritul de a-l fi prezentat pe Eminescu pentru prima dată cititorilor chinezi îi revine lui Ge Baoquan, care, folosind filtre lingvistice rusești, publica în Revista „Traduceri” („Yi wen”), care apărea la Pekin, în 1955, un „Medalion Eminescu” cu 5 poeme ale poetului nostru național:

1. „Pe-aceeași ulicioară”;

2. „Somnoroase păsărele”;

3. „Și dacă…”;

4. „Ce te legeni, codrule”;

5. „De ce nu-mi vii”.

Direct din limba română traduce Xu Wende, românolog de excepție, student al Universității C.I. Parhon, din București, care la absolvirea Facultății de Filologie, în anul 1957, se întoarce acasă cu un grupaj de poeme din Eminescu într-o traducere de serviciu. El a apelat la Ge Baoquan, pe atunci redactor-șef la „Gazeta de literatură universală” („Shijie wenxue”), să i le publice, ceea ce s-a și întâmplat un an mai târziu, în ianuarie 1958. Dintr-un text original, trimis de Xu Wende Muzeului din Ipotești – text descoperit de noi la Muzeu –, intitulat „Eminescu, geniul poeziei universale”, la care este atașată și versiunea chineză a poeziei „La steaua”, am aflat că în ’58 fuseseră publicate poeziile „Lacul”, „Ai noștri tineri” și „Criticilor mei”.

Constanța omului de cultură Ge Baoquan – unanim recunoscut ca unul dintre cei mai prestigioși traducători de literatură străină – de a-l prezenta pe Eminescu drept „Unul dintre cele mai mari genii ale liricii omenirii” și totodată de a răspândi gloria literară românească în China – traduce Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc – este certificată de apariția în numărul din august 1959 al „Gazetei de literatură universală” a poemului-pivot „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, în transpunerea sa modernă.

Ge Baoquan nu se ostenește doar cu tălmăcirea lui Eminescu în haina de sărbătoare a celei mai grele limbi din lume, cum este considerată unanim limba chineză. El îi stimulează și pe alții, româniști mai ales, să se folosească de toate căile și de toate prilejurile de a-l face pe Eminescu din ce în ce mai cunoscut publicului chinez avizat, trăitor de 3.000 de ani în cultul pentru poezie.

Xu Wende, redactor la „Radio China Internațional”, Secția în limba română, difuzează constant opera eminesciană, în timp ce Li Ninglai, vorbitoare subtilă de limba română, cu acces la original, jurnalist în Redacția „Cotidianul Poporului” („Renmin ribao”), difuzează în tiraj de masă opera poetului nostru național. Cei doi filologi, Xu Wende și Li Ninglai, pasionați și productivi în activitatea lor de traducători direcți ai lui Eminescu, sunt secondați îndeaproape de cunoscătorul subtil al lui Eminescu, de la „Secția de studii și cercetări în Literaturi Străine” a „Academiei chineze de Studii social-politice”, Wang Minsheng, ca o garanție a autenticității și a valorii artistice conferite versiunii chineze a liricii lui Eminescu, care în haina lingvistică nouă își menține aceeași frumusețe și aceeași strălucire, fără de egal, ca și când ar fi fost scrisă inițial în limba traducerii.

Truda de ani a acestor trăitori chinezi în adorația pentru Eminescu este umbrită doar de faptul că nu s-au aplecat și asupra „Scrisorilor” lui Eminescu, însă românologul de mare cuprindere, prof. univ. dr. Feng Zhichen, strălucește în acest sens, deschizând el singur un nou capitol, de mare rezistență, al circulației și răspândirii operei lui Eminescu în China actuală.

Cât este de prețuit Eminescu în China constatăm și din efortul cărturarilor din provincie de a și-l apropia prin prezentări în reviste locale ori în antologii lirice cu cei mai renumiți poeți ai lumii, o plachetă „Cele mai frumoase poezii”, de Mihai Eminescu, apărând în 1983 la Chongqing, provincia Sichuan.

Și-a găsit Eminescu traducătorul în limba chineză, în sensul în care înțelegem că, bunăoară, Al. Philippide este la noi traducătorul ideal pentru Baudelaire și, respectiv, Lermontov, dar și, certamente, al lui Mao Zedong, fin poet romantic interbelic, puternic eclipsat și astăzi în lume, dar nu și în China, de uriașa lui statură de om politic? (Mao Dze-dun, „Poeme”, trad. de Al. Philippide, ESPLA, București, 5 decembrie, 1959, ediție bilingvă chineză-română)

Chinezii știu și simt cu toții că Eminescu este gloria eternă a poeziei române, este expresia sufletului românesc, dar geniul său este în măsură să depășească barierele de timp și spațiu, ceea ce-i permite să pătrundă adânc în orizontul altor culturi. Și cum limba este componenta cea mai importantă a oricărei culturi, înseamnă că, indubitabil, gândirea poetică eminesciană poate să fie turnată în orice limbă, chiar și într-o limbă „neînrudită” cu limba românească a lui Eminescu – așa cum este limba chineză.

 

Traducătorii chinezi ai lui Eminescu sunt cunoscători perfecți ai regulilor interne ce guvernează atât limba lor maternă – decantată și perfectată vreme de 6.000 de ani –, cât și legile poeziei chineze clasice și moderne. Creatorului de poezie, deopotrivă și consumatorului de poezie – în viziunea atât de specială și complexă chinezească – le trebuie nu doar har și sensibilitate, atribute unanim invocate, ci mai ales o temeinică și bună învățătură literară, existentă adânc în Codul cultural chinez și, respectiv, universal.

Cu o imensă emoție am îndreptat spre publicul chinez exigent, instruit și avizat, cu o pregătire desăvârșită în cunoașterea literaturii popoarelor, traducerea poeziei „Și dacă…”, dimpreună cu poetul chinez de expresie cazahă Xia Kan – Wolpaiev, în august, 1983, pentru Gazeta literară „Zorii” („Shu guang”), a Uniunii Scriitorilor Chinezi, Filiala Regiunii Autonome Xinjiang – uygură, de la Ürmuqi, în N-V Chinei, apărută în limbile chineză, cazahă, uygură și mongolă:

Și dacă…

1. Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Și-ncet să mi te-apropii.

2. Și dacă stele bat în lac,

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac,

Înseninându-mi gândul.

3. Și dacă norii deși se duc,

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

„Și dacă…” Yia ru…

1. Yia ru bai yang shu zhi qiao da zhe wo di chuang hu,

Na zhi shi wei le

Shi wo zai du di hui xiang qi ni

Shi wo qin mi di yong bao zhe ni.

2. Yia ru xing xing di quang liang shan yao zai hu mian shang,

Na zhi shi wei le

Yie chu re lian di tong ku

Shi zi ji an xin bu fan.

3. Yia ru mi mi ceng ceng di wu yun yuan zou gao fei,

Er yuer chong xin wei xiao

Na zhi shi wei le

Dui ni di hui yi yong bu hui xiao wang.

Încredințată sunt că publicul chinez – cu cele 56 de naționalități ale sale – va ști să guste oricând poezia „Și dacă…” în traducerea noastră, mai consanguină cu lumea chineză, care interțese perpetuu iubirea și natura în alfabete secrete, în arhitecturi savant îmbinate de substanța iubirii.

Și se va ști că iubindu-l, fără de hotar, spunem: Eminescu – și niciun sfârșit!

Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU