Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU: Simpla filosofie a profesorului în practica instruirii și educării elevului

Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU: Simpla filosofie a profesorului în practica instruirii și educării elevului

Ileana Hogea veliscuToată viața sau poate doar o mare parte din viața mea am fost tiranizată și sensibilizată de tâlcul unei povești: „…Peștele-mamă și peștele-fiu înotau fericiți în apa cristalină a pârâului, ce șerpuia din jos de stânci, către poalele muntelui. «Spune, fiule, nu-i minunată astăzi apa?» – întrebă duios mama-pește. Fiul-pește se grăbi să-i răspundă, la fel de drăgăstos: «Minunată este astăzi apa!… Minunată este astăzi…»
Bulgărași de argint păreau ei doi – peștele-mamă și peștele-fiu – cum lunecau fericiți pe cursul fără de sfârșit al Apei!
Și peștele-fiu se opri, doar cât ar trece o clipită: «Mamă, dar apa, apa ce este?» – vru el să știe.”
Îi răspund înțelepții lumii: „Apa este viața. Viața ca o curgere de apă, viața – ca o curgere de timp!”

Suntem lămuriți cine este Profesorul, lumea îi știe identitatea și menirea, uimin­du-se de virtuțile lui, neschimbate peste toți timpii și toate spațiile străbătute de El-Profesorul, fără de care nimic nu se poate!
Dar Elevul? Cine este Elevul, fără de care nici chiar Profesorul nu se poate?!

Elevul sunt eu, ești tu, este el, suntem noi toți, rând pe rând și mai mulți deodată.
Suntem și am fost, la vremea noastră, un fel de pești-fii ai unui pește-părinte, tutore și mentor, un pește-profesor chemat să ne arate ce minunată este viața, adică apa în care înotăm fără de încetare, până la capătul capătului.
Îngăduință cer să vă mărturisesc simplu, cu modestia și cu smerenia din fața Altarului, că în peste jumătate de veac, petrecută în dreptul unei table negre și în picioare, în fața unor bănci cu elevi, am izbutit să deslușesc tâlcul poveștii de mai sus, putând eu să cuget cu seninătate: „E minunată astăzi apa!”

Am trăit cu elevii mei într-o școală fără de vârstă, întâmplân­du-mi-se miracolul de a-i învăța limba chineză pe toți doritorii țării – fiindu-le, prin grație divină, profesoară tuturor românilor cunos­cători subtili ai limbii chineze –, de la studenții abia intrați în majorat la cursanții-adulți, o dată ori de mai multe ori licențiați și, mai departe, la copii-școlari, inițiați în arcanele limbii chineze, ca cea mai grea limbă din lume. Cât despre propriii mei copii, ei erau încă preșcolari când printre cele dintâi 100 de cuvinte ale limbii materne știau ce însemna China, cu hieroglifele ei – un fel de „joacă” a noastră foarte serioasă, născocitoare de frumuseți, totdeauna adorată și niciodată părăsită, înavuțindu-ne mereu.

Cred puternic în realitatea dată de impor­tanța studiului matematicii și a limbii române, a istoriei și geografiei patriei. Trebuitoare vieții sunt științele naturii, fizica și chimia, dar și muzica, desenul… Nu trăim singuri în Univers, iar geografia lumii și limbile străine creează perspectiva intrării noastre în circuitul mișcării mondiale de idei – bogăția culturală a Terrei fiind diversitatea în dialog.
Școala noastră este importantă prin marea importanță acordată tuturor disciplinelor de învățământ, neexistând materii „de bază” și materii opționale. Totul trebuie învățat perfect în cei 12 ani de școală, temelia formării noastre ulterioare, spunându-se tandru „a lipsit la Lecția aceasta” despre cineva care nu se descurcă în probleme absolut fundamentale. Și cum școala nu te poate învăța niciodată totul, ci doar „cum să înveți”, cu tragere de inimă și cu dulceață, învățătura ajunge să devină „grija” noastră de fiecare zi și fără de niciun sfârșit – înscrisă în codul nostru genetic apăsat, precum sunt toate trăsăturile care definesc personalitatea umană.
Scrise ori nescrise, legile învățării își au mersul lor, fac parte din ritmurile universului, al vieții – ca o Apă – mediu în care trăim și pe care trebuie să-l cunoaștem bine-bine, lucrurile succedându-se firesc, curgând unele din altele și descoperindu-se firesc, curgând unele din altele și descoperindu-ni-se treptat, înavuțindu-ne. Cunoașterea atât de nereală devine o grijă de căpătâi a celor doi, în veci nedespărțiți – Elevul și Profesorul lui sau poate invers – Profesorul și Elevul lui, entități anume alăturate și înadins împreunate, în stare să garanteze armonia vieții pe pământ.

Cum profesorul a fost cândva elev, nădejdea lumii reale în el se pune, adult și învățat, desăvârșit spiritual și pragmatic – deținător al unor varii secrete, dobândite prin jertfa studiului –, el își merită cu prisosință calitatea de părinte spiritual în societate.
Bine este că orice știință are maestrul ei, orice domeniu atrage și adună laolaltă spirite anume alese, în stare să se dăruiască total întru cunoașterea spațiului sever delimitat al „materiei”, în care-i introduce riguros și pe alții, doritori de cunoaștere.
De o cuprindere totală mi se păreau profesorii mei din primii ani de studenție la București – Vianu, Călinescu, Graur, Jaques Byck, Boris Cazacu, Stanciu Stoian, Ion Banu devenind efigiile unor energii divine, ideile lor strălucite inepuizabile luminându-ne pe toți, așa cum vestiți pe toate continentele sunt maeștrii pedagogiei chineze pe care i-am urmărit, etaloane ale învățământului temeinic, adânc și continuu.

Un perpetuu elev este profesorul, adevărat „munte al științei”, care urcă fără de odihnă „Golgota” învățăturii, cu fiecare serie de elevi și cu fiecare elev în parte, practica instruirii și educării, ca și filosofia propriei lui vieți devenind simple manifestări ale unei conștiințe profesionale de excepție.
Personal iubesc puternic toate cuvintele limbii române, prin care trebuie să-mi exprim ideile. Iubesc substantivele, care denumesc lucrurile și ființele, iubesc adjectivele lămuritoare, legate de lucruri și de ființe, iubesc verbele, fiindcă ne spun ce fac lucrurile și ființele, dar mai ales iubesc mult cuvintele de relație, modelatoare subtile în nuanțarea ideilor. Și mă surprind vorbind frumos românește, cu grija cultivării limbii și cu ușurința dialogului meu cu studenții – tot mai atenți, tot mai inteligenți, tot mai citiți și tot mai rafinați în alegerea metodelor de învățare –, scurtele pauze dintre cursuri fiind recreative și bine-venite în legătura noastră afectivă, potrivită muncii educative.

Începe ora. Este ora de limbă, de literatură, de civilizație, de filosofie și de toată cultura chineză, unde nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce știam, mai înainte, despre aceste domenii… „Materiile” mele sunt „neînrudite” cu limba română, cu creația artistică româ­nească, mentalitatea orientală având și ea „propriile linii de forță”, cum marele filosof al culturii, Lucian Blaga, observase de multă vreme: „Cultura milenară a Chinei se înfățișează unei priviri generale ca o lume aparte, care poate în orice caz să ridice pretenția de a fi judecată imanent, potrivit acelor criterii care, conștient sau nu, au fost active chiar în procesele ei de creație. Celui ce caută să descifreze tainele spirtului chinez i se cere aproape o totală lepădare de sine, un exod fără de amintiri, din ceea ce el s-a obișnuit să fie. Spiritul chinez este dominat de propriile linii de forță, de propriile sale valori, ceea ce înseamnă că e cel puțin pretențios să speri că-l poți cuprinde în lumina valorilor, care pentru spiritul însuși, la care ele se referă, sunt de-a dreptul contravalori” (Lucian Blaga, „Religie și spirit“, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1942).

Un noian de cuvinte absolut strălucitoare îmi bântuie mintea, deprinsă cu memorizarea miilor și zecilor de mii de hieroglife – semne – „caracterele” chinezești complicate, arhaizate și savante: sunt termenii științifici – bagajul meu lingvistic și estetic și al conceptelor filosofice operante doar în acest spațiu în care-i aduc elegant și tandru pe studenții mei, robiți de frumusețe.
Simplă este calea pe care merg eu în practica predării chinezei la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și, respectiv, la Universitatea Româno-Americană, pe care-aș îndrăzni să o compar cu „Minunata apă” din povestioara rostită în preambulul acestui eseu, totul decantându-se și sublimându-se până aproape de absolut. Răsplata atingerii unei simple filosofii a muncii de instruire și educare este uriașă când în sala mea de curs vin studenți de la alte limbi să asiste la orele de chineză.
„Suntem Felix, de la germană, și Cătălin, de la italiană, și am aflat cât de frumoase sunt orele dumneavoastră de chineză!!! Permiteți-ne să asistăm și noi… Avem acceptul Doamnei Decan, care ne-a spus că «suverană pe oră» sunteți dumneavoastră, și vă rugăm să ne primiți…”
Este mare emoție aici. Doi „delegați” ai studenților de la UCDC, înconjurați de 10-12 colegi, postați în dreptul sălii 120, etaj II, mă mișcă – până și pe mine, ajunsă la cea de-a 51-a promoție academică. Și cum suntem toți – studenți și profesori – ai aceleiași prestigioase Universități private românești, am inspirația să-i poftesc înăuntru, mirându-mă cum apăreau ei cu scaunele deasupra capetelor, aduse din amfiteatrul alăturat și duse înapoi la sfârșitul prelegerii despre „teatrul chinez”, de pildă, încheiată cu aplauze, ca orice simplă și obișnuită conferință de popularizare și răspândire a unei culturi străine în România.
Simpla filosofie a profesorului – a mea și, sunt convinsă, a Dumneavoastră a tuturora, cei ce stăm neclintiți ore în șir în fața elevilor, practicând învățătura – vine cu timpul și cu viața, spre folosul altora, al elevilor noștri, dimpreună putând noi să exclamăm: „Ce minunată este astăzi apa!…”

Am răscolit viețile multor oameni de seamă, făcându-le cunoscut marele drag de carte și de școală.
Nicolae Milescu Spătarul (Ileana șYang Lingț Hogea-Velișcu, „Un stră-român, boierul moldo-valah Nicolae Milescu Spătarul, ambasador la curtea marelui august Kang Xi”, Editura Universității București, 2007), Apostol D. Culea (Ileana șYang Lingț, Hogea-Velișcu, „Apostol D. Culea – dascăl național. Studiu monografic”, Editura Prouniversitaria, București, 2012) și Marcela Peneș (Ileana Hogea-Velișcu, „Ninsori în toiul inimii. Memorial de rugă pentru vise, Memorii I”, în care Marcela Peneș are parte de multe rememorări, Editura Minerva, București, 2008; Ileana șYang Lingț Hogea-Velișcu, „Marcela Peneș – O viață în slujba Catedrei. Omagiul Doamnei învățătoare” (în șantier), Editura Aramis, București, 2013) sunt întemeietori și creatori de prestigiu umaniști aflați în „folosul de obște”, dăruindu-ne viața lor ca exemplu și numele ca model, fiecare tutelând un alt timp, ca oameni de muncă și talent, care au făcut „ceva” cu însemnătate.
Strălucit reprezentant al elitei europene, de la hotarul dintre Evul Mediu și cel modern, primul „uomo universale” din cultura română, Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) – militar, diplomat, filolog, teolog, filosof, geograf, etnograf – prin înaltul său spirit umanist susține dialogul între culturi, grăbind întâlnirea dintre prestigiul enciclopedismului apusean și titanismul gândirii ancestrale chineze. Temerar explorator de noi tărâmuri și mare cărturar român, de la începuturile limbii literare românești și ale literaturii noastre naționale, Milescu este un simbol al mândriei strămoșești, servindu-ne drept pildă de bărbăție, inteligență și credință.
Neîntrecut animator al Mișcării învățătorești de la începutul secolului al XX-lea, trăitor în vecinătatea lui Iorga, Spiru Haret și Dimitrie Gusti – Apostol D. Culea (1882-1949), director în ministeriatul celor doi și reformator al învățământului primar aici și în Basarabia, directorul Casei Școalelor și al Fundației Culturale „Principele Carol”, se constituie într-un luminos model de intelectual legat de satul românesc, copleșitoarea sa operă pedagogică originală recomandându-l drept unul dintre întemeietorii școlii moderne românești.
Un tezaur de învățăminte ne-a dăruit Marcela Peneș (1937-2005) – maestră a pedagogiei și valoros metodist modern. Apropiată afectiv de noi, a înțeles că „Să faci din copil o ființă iubitoare este esența educației” – nobilul scop căruia cu seninătate și simplitate i-a închinat o prodigioasă carieră științifică și didactică. Cele 100 de cărți scrise – o adevărată Bibliotecă de autor, în slujba învățământului I-IV – demonstrează cât de luminată era doamna Marcela Peneș, de lângă noi, cât de mult a lucrat pentru școală și cât de limpede îi rostim azi numele, încât ne vine să ne ridicăm în picioare, drept mulțumire și cinstire.
„Nimic nu valorează cât experiența – ne spun înțelepții, fiindcă statornicește identități, creează contururi, fixează judecăți de valoare, ajutându-ne să purtăm cu noi toată zestrea noastră intelectuală și profesională, ajunsă la culme sau țintind către culmi.
Simplă devine și filosofia profesorului jertfelnic în practica instruirii și educării elevului, nădăjduind el sincer să poată fi întrecut – odată și odată – de elevul său.
Cea mai grea și mai aparte limbă străină din lume, limba chineză „Han yu”, este pentru mine totul: o credință, o cauză, o conștiință, o carieră, o iubire și o Viață.
Toată viața sau poate doar o mare parte din viața mea am fost tiranizată și sensibilizată de tâlcul unei povești: „…Peștele-mamă și peștele-fiu înotau fericiți în apa cristalină a pârâului, ce șerpuia dinjos de stânci, către poalele muntelui. «Spune, fiule, nu-i minunată astăzi apa?» – întrebă duios mama-pește. Fiul-pește se grăbi să-i răspundă, la fel de drăgăstos: «Minunată este astăzi apa! Minunată este astăzi…»
Bulgărași de argint păreau ei doi – peștele-mamă și peștele-fiu – cum lunecau fericiți pe cursul fără de sfârșit al Apei. Și peștele-fiu se opri, doar cât ar trece o clipită: «Mamă, dar apa, apa ce este?» – vru el să știe”.

Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU