Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Profesor în România Educată

Profesor în România Educată

În proiectul național România Educată. Viziune şi strategie 2018‑2030 este vorba şi despre  profesori – „şi despre profesori“, pentru că referirile la ei vin în al patrulea rând într‑o enumerare de 12 deziderate (cu descrierile aferente) pe care proiectul le vizează în orizontul anului 2030. În această perspectivă, profesorii sunt definiţi ca „mentori și facilitatori, veritabili profesioniști în educație“. Drept profesionişti în specialitate, adică la disciplina pe care o au de predat, nu rezultă că li se cere să fie. De altfel, şi în educaţie, din câte se înţelege, nu trebuie să se manifeste decât ca „veritabili profesionişti“, deci cu aparenţe ca şi cum ar fi, fără ca să fie de fapt. Este de reamintit (sau de învăţat?!) că a spune despre cineva sau despre ceva că este „veritabil… ceva“ înseamnă că nu e defel aşa, însă are meritul de a se prezenta onorabil, încât parcă e de‑adevăratelea.

Proiectul în cauză este de apreciat în această zonă a lui pentru faptul că precizează că profesorii, „indiferent de ciclul de studiu la care predau, sunt absolvenți de studii universitare“. Şi mai bine era dacă apărea cerinţa de a fi absolvenţi de studii universitare în specialitatea pe care o predau. Aşa cum în acelaşi proiect strategic apare evidenţiată cerinţa angajării absolvenţilor în specialităţile în care s‑au format prin sistemul educaţional, şi faţă de profesori şi de angajatorii lor ar fi fost normal să existe această cerinţă. Oricum, enunţarea fără echivoc a studiilor universitare drept indispensabilă profesorilor indiferent de ciclul de studii la care predau este bine‑venită în condiţiile actuale, în care tocmai a apărut în public, de la nivel guvernamental, exprimarea că în mediul rural „sunt foarte mulți profesori care au doar liceul și care țin cursurile“; or, nu e onorant a fi fost ministru al muncii, deci la vârful deciziei în probleme de încadrare profesională (plus trecut prin şcoală până la nivelul cel mai înalt, doctoral) fără a şti că „profesori care au doar liceul“ nu există, ci eventual sunt nişte lucrători necalificaţi încadraţi corespunzător temporar şi că, în orice caz, „cursurile“ se ţin numai în învăţământul superior, şi acolo numai de către anumite cadre didactice universitare, în timp ce în învăţământul preuniversitar, despre care e vorba în context, profesorii ţin (predau, fac) lecţii.

La nivelul învăţământului superior, conform viziunii din proiectul România Educată, avansarea în carieră a cadrelor didactice va deveni dependentă de calităţile lor de pedagogi. Într‑unul din cele două scenarii de concepere şi întrucâtva de organizare a sistemului educaţional din 2030, cerinţa de a fi pedagogi apare ca exclusivă: „Avansarea în carieră pentru cadrele didactice universitare ține cont de o evaluare a competențelor pedagogice“. Este adevărat că, în celălalt scenariu, propoziţia este reluată şi pe deasupra primeşte o trimitere şi la activitatea ştiinţifică: „Avansarea în carieră pentru cadrele didactice universitare ține cont și de o evaluare a competențelor pedagogice, în completarea evaluării performanței științifice“. Este sesizabilă aici o schimbare de sens faţă de traiectoria de mult practicată a trecerii unor modalităţi de lucru şi de organizare din mecanismul de funcţionare uiversitar în cel preuniversitar, de felul împărţirea anului şcolar în semestre, autonomia încadrărilor, cuantificarea activităţii cadrelor didactice etc. În cazul de faţă, se prefigurează transpunerea la nivelul învăţământului superior a unei condiţii de promovare aplicate la nivelul preuniversitar, aceea a competenţelor pedagogice; ar fi chiar o transpunere în mod exclusiv, judecând după formularea din primul scenariu propus.

În secţiunea dedicată obiectivelor trans­versale, proiectul naţional România Educată revine la portretul de perspectivă al cadrului didactic prin atribuirea mai multor roluri: „designer al proceselor de învățare“, „facilitator al învățării“, „conector între actorii interni și cei externi școlii“, „mentor al elevilor“, „inovator în educație“. Formulată în aceşti termeni, lista poate fi lungită, tot atât de bine cum poate fi şi scurtată. Concentrată, ea sugerează dezideratul creării unui cadru didactic vehicul („facilitator“, „conector“). Necesitatea de a acumula el însuşi ceea ce ar avea de vehiculat (informaţie în specialitate) nu este scrisă în mod explicit.

Lăudabilă şi încurajatatoare este reamintirea în concluzia referirilor la cadre didactice a faptului pe cât de reiterat, pe atât de ignorat că „performanța pentru cadrele didactice înseamnă nu doar excelență (pentru elevii cu rezultate deosebite), dar și progres (pentru elevii care au rezultate școlare mai scăzute)“.

Cum România Educată încă este un proiect în dezbatere, forma lui şi formulările din conţinut pot fi supuse perfecţionării, adecvării, astfel încât să fie creat cadrul acoperirii de realitate a exprimării potrivit căreia „societatea recunoaște rolul și importanța profesorilor pentru formarea viitorilor cetăţeni“.

Florin ANTONESCU