Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Profesori, şcoli, părinţi

Profesori, şcoli, părinţi

E greu să acceptăm că societatea românească e marcată de ani buni de tensiuni ce par insurmontabile. Şi de o degradare a multor valori care se resfrânge dramatic asupra şcolii ca instituţie, asupra elevilor ca generaţie viitoare. Visăm poate că într-o dimineaţă ne vom trezi într-o altfel de lume, în care fiecare are grija celuilalt, nu doar fiindcă lucrează la o organizaţie nonguvernamentală, ci fiindcă suntem fiinţe umane, responsabile, şi unii, şi alţii, iar destinul nostru este, în ciuda marilor diferenţe, cam acelaşi.

Pentru sociologi, este probabil limpede că niciun domeniu al societăţii nu a rămas neatins de războaiele ştiute şi neştiute ale românilor, de degradările resimţite. Am sperat poate că, odată cu trecerea anilor, numeroasele asperităţi cu care ne confruntăm zilnic să se estompeze, şi nu doar la locurile de muncă, ci şi în spaţiul public, în relaţiile interumane sau în relaţiile cu instituţiile. O experienţă dezagreabilă recentă m-a făcut să-mi pierd optimismul. Având o problemă la Distrigaz Sud Bucureşti, am fost trimis de la Ana la Caiafa. Nemulţumit, am încercat o discuţie ce se voia raţională, dar care a intrat repede în absurd. Cerând atunci să vorbesc cu un şef de birou, mi s-a spus că acolo nu există aşa ceva şi că „ăsta era un obicei comunist“. Tânărul care-mi explica acest lucru cu un aer de suficienţă totală avea poate treizeci şi ceva de ani şi era plin de democraţie şi de salariul lui mare… Produs, sută la sută, al şcolii româneşti!… M-am întrebat doar (eu care trăisem în comunism!) ce ştia imberbul acela plin de sine despre comunism!…

Dar cel mai trist lucru în toată această poveste este mai ales când afli că şcoala însăşi a devenit, nu în puţine locuri, o realitate greu de acceptat. Un loc al pasiunilor, al bătăliilor fără miză, al aroganţei, al indiferenţei, dar şi al laşităţii… Un loc al abuzului de autoritate uneori, al lipsei de răspundere, unde uneori chiar educatorii par de nerecunoscut.

Citesc pe o reţea de socializare că undeva în judeţul Iaşi, la nu ştiu ce şcoală, directorul localnic face/sau a făcut până acum orarul navetiştilor în aşa fel încât aceştia să fie nevoiţi să ia trenul de Paşcani la ora cinci dimineaţa pentru a fi prezenţi la şcoală la ora 7.30. Chiar o fi real? mă întreb. Tot de pe aceeaşi reţea, aflu că la altă şcoală, şedinţele se fac în zilele în care nu sunt ore (sâmbăta?!…)… Şi că nimeni nu protestează, fiindcă mulţi dintre profesori sunt suplinitori (calificaţi sau nu!) şi au nevoie de calificative, de post… Nu e simplu, în aceste condiţii, să ceri demnitate, atitudine, în condiţiile în care statutul profesorului este la cheremul cuiva. Al cuiva care a fost pus acolo, ca şi odinioară, de… partid! Paradoxul este că şi în comunism aveau loc asemenea abuzuri, dar uneori partidul chiar intervenea şi punea lucrurile la punct. Acum, se pare, partidul intervine doar pentru cei din „gaşcă“. Mărturisesc că asemenea ştiri mi se par de necrezut. În Bucureştiul în care mă aflu, asemenea evenimente ar apărea la suprafaţă destul de repede, îmi place să-mi imaginez. Dar, în paranteză, tot în acest Bucureşti se întâmplă şi lucruri greu de calificat, aş cum veţi citi în P.S.

Pe de altă parte, în acelaşi context toxic evocat aici, şi relaţia dintre părinţi şi profesori s-a deteriorat vizibil în ultimii ani, ca, de altfel, şi relaţia dintre elevi şi profesori. Principala cauză a acestei deteriorări este confuzia de roluri, invadarea spaţiului specialistului, al profesorului adică, de către fel de fel de nechemaţi care vor să judece şi să dea sentinţe. Nu-i mai puţin adevărat că acest lucru nu înseamnă că părinţii nu se pot pronunţa în legătură cu modul în care o şcoală îşi realizează procesul de învăţare-predare. La urma urmei, un părinte informat ştie/vede cât lucrează copilul lui acasă şi poate aprecia dacă, de exemplu, cel în cauză primeşte foarte multe teme sau dacă există sau nu o corelare între diferitele discipline de studiu, în darea temelor. Pe site-ul Dascăli.ro, părinţi din Bucureşti intervin în discuţii şi încearcă să înţeleagă cum e posibil ca un elev să lucreze două ore la o temă de limba şi literatura română sau de matematică. Iar cineva ar trebui desigur să dea un răspuns. Un răspuns care să depăşească dezbaterea fără cap şi coadă cu privire la rolul temelor în programul şcolar. În fond, părinţii şi profesorii dintr-o şcoală pot reglementa foarte bine acest aspect fără nicio ingerinţă din afară. Dacă vor, realmente!

Sunt şi alte lucruri tulburătoare care privesc, de astă dată, comportamentul elevilor, uneori în strânsă legătură cu cel al părinţilor. Un caz recent a făcut o oarecare vâlvă. Pare doar un caz divers, dar nu e!… E vorba despre o elevă care a luat nota 4 la o disciplină de studiu, iar aceasta, în semn de protest, a stat toată ora cu picioarele pe bancă, şi-a întrerupt uneori colegii, profesorul, i-a îngânat pe cei care vorbeau. La terminarea orelor nu s-a dus acasă, iar mama îngrijorată a sunat la şcoală. Până la urmă, adolescenta de 14 ani a apărut acasă, cam la două ore după terminarea programului, fiindcă fusese la… prietenul ei de 16 ani. Să se plângă de şcoală, bănuim!… Când profesorul-diriginte şi directorul şcolii au încercat un dialog cu mama şi fiica pe marginea incidentului, evocând posibilele consecinţe ale unui asemenea comportament, reacţia mamei a fost una de deranj, fiindcă „fata ei“ era certată pentru nişte lucruri… fireşti.

De ce un elev s-a comportat aşa? iată o bună întrebare. Cât de frecvente sunt asemenea cazuri? Cum e posibil ca o notă proastă să fie considerată ca un afront personal – iată alte bune întrebări.

Adrian COSTACHE

P.S. Ne vom opri aici cu însemnările de azi. Dar, în completarea imaginii şcolii, care-i un adevărat puzzle, iată un fragment dintr-o însemnare apărută recent într-o revistă săptămânală cunoscută şi care consemnează experienţa unui părinte şi a copilului său la şcoală. Radiografia făcută e de la o şcoală din… Bucureşti:

„Pe scurt: mate nu prea fac că s-au ales cu proful de mate diriginte (de unde intrarea în sistemul de meditaţii, care nu face obiectul acestei scrieri). Istorie: se dictează şi se umple tabla, se umplu pagini întregi de caiet, cu date şi războaie care trebuie memorate. (…). Geografie – aici predă directoarea, care lipseşte frecvent, dar îi poate chema cu o oră mai devreme într-o zi cu şase ore, oră la care să nu vină în final, pentru că a avut consiliu (?!…). Muzică: atunci când ştii că un elev nu are voce, îl umileşti să cânte în faţa clasei, ani de zile, excluzându-i nota 10 şi motivând că şi la mate, dacă n-ai talent, nu iei 10 (?!…) Păi, la mate, dacă ai creier şi faci meditaţii, poţi lua 10, dar nu poţi să devii «cu voce» nici după un milion de lecţii de canto! Aşa cred eu, cel puţin, şi faza cu matematica şi meditaţiile a fost deja dovedită. Franceza: intri tu, profesor, la prima oră din an şi, în loc de «Bună-ziua, să facem cunoştinţă» – că eşti nouă –, îi ameninţi că le dai 2 dacă nu-ştiu-ce. Religie: dictare şi copiere de pe tablă cât e ora de lungă. Desen: dictare şi copiere de pe tablă cât e ora de lungă, în termeni care n-au nicio legătură cu nivelul clasei respective. Sport. Aţi mai pomenit să nu-i placă ora de sport cuiva? Ei bine, da – copilului meu. Stai tu, profesor, pe margine, de vorbă cu celălalt profesor şi le arunci câte o minge pe grupe de fete şi băieţi – jucaţi-vă volei şi fotbal, că noi vorbim. Nu orice copil e câine, să fugă după os. Nu orice copil e turmă. Română: aici e mai complicat, nu că nu ar fi o profesoară bună, dar e un specimen ciudat, faţă de care nu prea ştii ce să simţi cînd nu simţi frică. Faptele ar fi că vine la jumătatea orei, uneori nu predă, dă tone de teste pe care nu le mai aduce nici anul următor şi alte tone de teme pe care, în condiţiile în care ieşi la ora 18.50 şi a doua zi intri la 11.00, trebuie să le faci, dintr-o culegere de 1 kg, indiferent ce materii mai ai în ziua respectivă. Chimie: intri tu, profesor, în clasă, şi le dai de lucru cinci minute, că ai de vorbit la telefon. Şi nu o oră faci asta, nici două, ci îţi faci un obicei, că merge. Etc. etc. Cursul vieţii fiicei mele a devenit vădit: dictare, memorare, turmă. În şapte ani de şcoală nu a întrebat-o nimeni, niciodată, indiferent la ce materie, ce crede ea despre absolut orice ar putea crede cineva ceva”.