Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Profesori scriitori (ferestre – fântâni)

Profesori scriitori (ferestre – fântâni)

La circa un sfert de veac de la debut, 1993, „Nevoia de iubire“ – timp în care a încredințat tiparului peste 10 plachete de versuri –, profesorul de limba română Mihai Constantinescu, nimeni altul decât nepotul marelui istoric și critic literar interbelic Pompiliu Constantinescu, se impune atenției cu un nou volum de poeme inedite – apărut de curând la Editura Sigma –, cu o excelentă prefață semnată de Raluca Dună, cercetător la Institutul George Călinescu și cu o minunată festivitate de lansare la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus.

Universul ideatic și afectiv al acestor admirabile miniaturi lirice stă sub semnul a două mari metafore – simbol – ce figurează, de altfel, și în titlul volumului Fereasta și, respectiv, Fântâna. Dincolo de sugestivitatea lor deosebită, la nivelul graiului poetizat, cum spunea academicianul Ion Coteanu, în „Stilistica funcțională a limbii române“, este limpede – cred – faptul că ele sunt menite să „configureze“ coordonatele definitorii ale ființei și existenței umane – dintotdeauna și de pretutindeni: cea spațială, orizontală, telurică, extrinsecă, materială, pe de o parte, și cea verticală, temporală, uranică, intrinsecă, spirituală, pe de alta. Sau – în alți termeni – cele două „granițe“ care „trasează“ tărâmul poeziei; Axis Mundi și Illo Tempore.

Privite exclusiv din punct de vedere formal, poemele lui Mihai Constantinescu sunt – de fapt, doar par a fi! – „o expresie – mai mult decât notabilă! – a ceea ce îndeobște numim poezie de factură modernă, dat fiind faptul că ele nu respectă niciuna dintre regulile metricii prozodiei clasice, „conținutul“ lor fiind structurat doar în versuri albe și libere. În fapt însă e vorba despre o muzicalitate lăuntrică, tainică, absconsă, de o vrajă discretă, cuceritoare.

Așa cum era – poate – de așteptat, dată fiind apartenența autorului la „tagma“ dascălilor de limba română, surprinde, în sensul cel mai bun cu putință, firește – în volumul lui Mihai Constantinescu – numărul foarte mare de texte programatice, de profesiuni de credință, de arte poetice: Colind cu poeți, Aventuri în Țara de nicăieri, Te provoc să mă părăsești, Poezie, Rimbaud negustorul, Soldat în gată, Lumea vrea, Tăcerea ș.a. Dar nu este singura explicație posibilă. Mai exact spus: eu, unul, nu cred că această adevărată „abundență“ de „arte poetice“ trebuie pusă – neapărat – pe seama formației didactice a autorului – așa cum sunt tentați să creadă unii dintre comentatorii operei sale –, cât mai ales pe seama modernității acesteia, modernitate caracterizată – înainte de toate – prin ceea ce academicianul Eugen Simion numea în „Dimineața poeților“ conștiința scrisului, a întemeierii, a inovației. Și mai departe, în încercarea de a conjuga această adevărată obsesie a autoportretului liric – cu o mai veche observație de-a mea despre factura generală a poeziei lui Mihai Constantinescu – sunt tentat să spun – fără teama de a greși – că fionul Manierist și baroc al operei sale se probează – din plin – inclusiv prin această veritabilă Vocație a interiorității, a Convexității, a Introversiei… De natură nu atât literară, cât mai ales plastică… Amintind de bogata galerie de autoportrete ale lui Correggio, Tintoretto, Rubens, Murillo ș.a.m.d.

Deosebit de sugestiv este – cred – apoi – și faptul că încercarea de „definire“ a poeziei nu se „cantonează“ – în cazul lui Mihai Constantinescu – în direcția universului ideatic și afectiv al acesteia sau al expresiei sale artistice – la modul cel mai general cu putință –, ci, dimpotrivă, asupra unui singur element: asupra Cuvântului; ceea ce, firește, atestă, iarăși, factura ei manieristă și barocă… Ducându-ne cu gândul la felul în care tot academicianul Eugen Simion caracteriza în „Scriitorii români de azi“ poezia lui Nichita Stănescu „Poezia poeziei. Poezia crizei de identitate“.

Iar reflexul imediat al unui asemenea interes, deosebit!, acordat limbajului nu putea fi bineînțeles altul decât meditația, o meditație profund lirică!, asupra Tăcerii… ce ne amintește fără îndoială despre „dialectica“ Muțenie, Tăcere pe care o „formula“ Lucian Blaga în „Hronicul și cântecul vârstelor“ sau de considerațiile pe aceeași temă a lui Martin Heidegger din „Ființă și Timp“: Tăcerea este iubirea/ Din lumina ochilor tăi;/ Alunecând din soare spre umbră,/ Jucându-se cu sufletul meu./ Tăcerea e încă, iubire./ Când mâinile tale angelice – alunecă spre infernul dantesc./ Tăcerea e iubire/ Când o coală albă refuză/ Macularea inimii.

Așadar, din perspectiva Conștiinței lirice, Cuvântul – pentru a-și putea îndeplini „funcția“ artistică – trebuie să-și regăsească statutul primordial de Logos… Când a „zice“ era totuna cu a „plăsmui“… În acest sens – numai în aceasta! –, poezia lui Mihai Constantinescu își propune să reinstituie Primatul cuvântului… Și „prin aceasta“ să creeze o nouă mistică: o mistică a cuvântului…

Elementul livresc cărturăresc – prezent la tot pasul în creația lui Mihai Constantinescu, nu doar în ceea ce privește temele, motivele, simbolurile abordate, dar și la nivelul figuralității artistice – se explică – nu mă îndoiesc defel! – tot prin factura ei manieristă și barocă: Aripi de plub bacoviene, Izgoniri din rai, Treceri spre absolut, Florile de Paști, Un puck sau un ariel, Bolgiile dantești, Ciobanul mioritic, Catapetesme ale cuvântului, Marea maternă, Sufletul faustic, Versul alexandrin ș.a. Fiindcă – după cum bine se știe – „cultismo“ este alături de „concetismo“ una dintre cele mai importante trăsături ale manierismului și barocului… Trăsătură relevată și de Umberto Eco în „Opera deschisă“.

Dincolo însă de aceste aspecte – deja relevate –, lirica lui Mihai Constantinescu prezintă multe alte valențe sugestive… ce trebuie – atent! – descifrate, înțelese, savurate – printr-o lectură atentă…

Succint vorbind, permanențele universului artistic al lui Mihai Constantinescu sunt: Cuvântul în accepțiunea lui de Logos, după cum am mai spus, Cartea în ipostaza ei de le Livre la care „visa“ și Stephane Mallarme, Iubirea, în toate cele trei ipotaze ale sale, despre care vorbește Denis de Rougemont, în „Iubirea și Occidentul“, adică aceea întruchipată de mitul lui Don Juan, apoi aceea personificată de mitul lui Tristan și Isolda și, nu în ultimul rând, aceea ipostaziată de mitul lui Agappe, precum şi Condiţia Umană, marcată implacabil de acea nelinişte la care face referire şi Martin Heidegger în „Fiinţă şi Timp“: Mergeam cu tine/ Şi vedeam o pădure de stele./ Azi este/ Doar steaua singurătății/ care se înalță/ Tot mai sus, dincolo de luceafăr.

Deși nu lipsește cu totul din creația lui Mihai Constantinescu, pastelul este, în viziunea lui artistică, altceva, cu totul și cu totul altceva!, decât ne-au obișnuit marii noștri clasici, în frunte cu Alecsandri și Coșbuc; fiindcă natura lui Mihai Constantinescu nu stă nicidecum sub semnul Pitorescului așa cum se întâmplă în lirica tradiționalistă, ci, dimpotrivă, ea poartă pecetea melancoliei… Deci, a modernității… Amintind fără îndoială prin aceasta îndeosebi de „descrierile“ lui George Bacovia și Ion Andreescu: Dealurile Câmpinei/ Ale brebului și Telegii/ Străluceau ca lumina dintâi,/ Dar izvorul lor/ Erai tu/ Într-un amurg/ Prea timpuriu.

Prof. Petre CONSTANTINESCU,
CN Spiru Haret, București