Profesorul – idol și tiran

Școala, creuzetul indubitabil pentru fiecare ființă rațională, rămâne un moment de referință din existența noastră la care ne raportăm deseori, dincolo de aspectele plăcute sau neplăcute trăite în compania colegilor de clasă și a profesorilor, de simpatii și antipatii – firești pentru natura umană.
Considerând drept criteriu de discriminare (în sensul propriu al cuvântului) „Cum ne văd elevii pe noi profesorii?”, putem afirma că există trei categorii de elevi: cei care văd în educatori „idoli” – dorindu-și să ne urmeze sfaturile și/sau cariera; cei care văd în noi niște „tirani” – părându-li-se că suntem mari piedici, prin care se stopează exuberanța vârstei lor infantile sau adolescentine, sau – mai mult – că suntem o categorie de dăunători prin faptul că „explicațiile profesorilor sunt vătămătoare unui creier sănătos” (Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop); cei cărora le rămânem indiferenți – prin incapacitatea stabilirii unei relații care să producă sentimente între elev și profesor.
Categoriile enumerate anterior nu sunt unele disjuncte, cel puțin într-o privire de ansamblu, aducându-ne aminte că, la rândul nostru, am experimentat – pe rând – stări de beatitudine, de nemulțumire sau – furați de problemele vârstei – ignorând total câte o oră, chiar și a celui mai dedicat dintre profesori.
Timpul este un foarte bun decantor, acutele – pozitive sau negative – estompându-se. Ceea ce rămâne incontestabil este nostalgia după anii tinereții și, nu de puține ori, foștii elevi care vedeau în noi tiranul, devenind părinți, preferă tirania exersată pe propria piele, mai ales când a produs rezultate bune, decât experimentarea lipsei acesteia.
Dar ce înseamnă tirania unui profesor (în condiții ne-patologice, evident)? Ea pornește de la poziția profesorului de a fi expertul într-un domeniu al cunoașterii ce trebuie transferat către tânăra generație. Privită astfel, meseria de profesor incumbă o responsabilitate majoră, care poate uneori să alunece pe panta atingerii scopului scuzând mijloacele. De altfel, filozoful J.J. Rousseau afirmă în „Emil sau despre educație” cum că „Educația cea mai rea este să lași pe copil nehotărât între voința lui și a ta”.
Aici intervine educatorul, care trebuie să dețină autoritate morală, să posede și să utilizeze abilitățile și deprinderile unui om cultivat, cu discernământ între bine și rău și care trebuie să încline balanța înspre formarea la elevii săi a înțelegerii corecte a raportului dintre toleranță și intoleranță, dintre permisivitate și inflexibilitate, dintre specificitățile fiecăreia dintre vârste, raportându-și magistral activitatea la fațetele descrise de Lucian Blaga în poezia „Trei fețe”: „Copilul râde:/ Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!/ Tânărul cântă:/ Jocul și-nțelepciunea mea e iubirea!/ Bătrânul zice:/ Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”
Într-un timp al schimbărilor continue, suntem întru tot de acord cu profesorul Henri Salvat: „Cu cât omenirea progresează în cunoașterea lumii, cu atât rolul educației crește și devine mai complex”. Nimic pompos și… nimic mai adevărat. Astfel, răsăritul, apogeul și amurgul trebuie trezite în fiecare dintre noi de la cea mai fragedă vârstă; în acest fel înțelepciunea, iubirea și jocul se completează, generând o autodeterminare în ceea ce privește educația și viața. Copilul trebuie sensibilizat – cu delicatețe și tact – că nu va rămâne copil toată viața, dar și că – paradoxal – la maturitate se va baza pe latura copilă­rească pentru a-și păstra dorința de a deveni.
În concluzie, în atingerea scopurilor educaționale este de preferat tirania educatorului/pedagogului asupra expertului decât idolatrizarea cunoașterii fără deținerea capacității de a o transmite. Este momentul potrivit de a aminti puterea de sinteză a următoarei definiții a lui Comenius: „Didactica este arta de a învăța pe alții bine…”
Granița dintre tiranie și idolatrie este foarte subțire. Profesorul trebuie să exerseze, întâi asupra sa, apoi pe elevii săi, o disciplină a convingerilor și mai ales a lăcomiei: educatorul nu trebuie să se lăcomească la timpul didactic, elevul nu trebuie să se lăcomească la libertatea de a alege la o vârstă când nu ai învățat ce înseamnă a alege.
Într-una dintre nuvelele sale, Cervantes spune că „treizeci de călugări cu starețul lor în frunte nu-l pot face pe un măgar să pască dacă el nu vrea”. Într-o reinterpretare în context, afirm că exact calitatea de idol permite ca un singur om să facă treizeci de omuleți să devină dependenți de hrana spirituală.
Dar ce înseamnă a privi un profesor ca pe un idol? O sumă de mici calități esențiale: paternalism fără parțialitate, robie fără lanțuri, auto­ironie fără gratuitate.
Celebri profesori ai învățământului românesc, de la întemeietori de școală – precum Gheorghe Lazăr, sau promotori ai valorilor educației – precum Ion Heliade Rădulescu, până la cei din prezent, toți acești „idoli” și-au asumat crezul într-o școală românească puternică, prin resurse și prin potențial.
Ca profesor metodist, respectiv inspector de specialitate, am avut prilejul să cunosc – direct sau indirect – colegi din tot sistemul de învățământ preuniversitar. Din această perspectivă pot afirma, fără a implica procedee de hiperbolizare, că școala românească a putut produce nume de referință – ca cele enunțate anterior – și a generat valoare și, sau mai ales, datorită faptului că s-a sprijinit pe o armată de truditori anonimi, armată care nu a implicat jertfe omenești, dar cu siguranță a implicat jertfire de sine.
Sigur, este bine să lăsăm ca laudele asupra acestei categorii profesionale să vină din partea celor cărora le este destinată educația, dar noi înșine suntem produse ale școlii, deci avem dreptul la opinie.
Educatorul nu trebuie idealizat, însă a privi pădurea exclusiv prin uscăciunile sale înseamnă rea-voință.
Deși intenția mea era inițial să nu citez decât din clasici, consider ca pe o datorie de onoare să aduc un laudatio unuia dintre truditorii timpurilor noastre, profesorul Gheorghe Țicu, aflat de ani buni în Nirvana. Modul în care și-a asumat întreaga carieră – cu pasiune, seriozitate, ținută morală și intelectuală, caracteristici care l-au conformat ca un membru marcant al Societății de Științe Filologice – este reflectat de manifestul de credință, conceput în 1990, din care citez:
„Partidul nostru este școala, partid vechi de când lumea. Obiectivele acestui partid sunt munca, democrația, competența și omenia. Programul nostru – cultura. Statutul – educația. Platforma – limba română. Liantul tuturor acestor deziderate este armonia. Armonie între tradiție și modernitate, între diacronie și sincronie, teorie și practică, educatori și educați, educație și instrucție, muncă și odihnă, între bine, frumos și util.”
În final a mai rămas o ultimă întrebare: Dar ce înseamnă a privi cu indiferență un profesor?
Răspunsul este unul concis și dureros: ratare.
 Prof. Constantin VRÂNCEANU, 
Buzău