Proiectul de ţară – şansă şi destin

Sintagma proiect de ţară a revenit spectaculos în circuitul lingvistic actual, relansând ideea ca atare, o idee atât de dragă oamenilor politici. Formula sună frumos sau – cum ar spune nemuritorul Marius Chicoş Rostogan, pedagogul reformist – „ne gâdilă urechile în mod plăcut” (cu referire la definiţia muzicii). Dacă facem un exerciţiu de memorie, constatăm că unele sloganuri, devize, expresii şi zicale au făcut epocă în anii noştri, devenind realmente fetişuri lingvistice, intrate în folclor: „Iarna nu-i ca vara!”, „Nu ne vindem ţara!”, „România educată!”, „Arde-i pe corupţi!”, „România lucrului bine făcut”, „Criptocomuniştii din eşalonul doi”, „Primenirea clasei politice”, „Binomul puterii” (DNA + serviciile secrete), „Educaţia – prioritate naţională” ş.a. Cu o capa­citate mimetică rar întâlnită, românii le-au preluat repede şi le utilizează curent în conversaţii oficiale ori colocviale, fără a realiza că sunt victimele unei redutabile manipulări prin mass-media, canalele de comunicare în masă folosindu-le în exces, ca mărci acroşante destinate telespectatorilor.
Întrebarea simplă şi fundamentală, care se naşte firesc, este următoarea: Cine poate să realizeze proiectul de ţară? Este vorba, evident, de instituţii şi oameni: Preşedinţia, Guvernul, Academia, clasa politică, experţii diverselor domenii economico-sociale, societatea civilă, în ultimă instanţă, populaţia acestei ţări ca factor decisiv în materializarea ideii. În subsidiar se ivesc alte întrebări corelative, strict necesare: Cum poate fi înfăptuit proiectul într-un timp rezonabil? Care va fi impactul asupra societăţii? Cât va dura implementarea? Cât de repede va fi necesară intervenţia factorilor de corecţie?
Este indubitabil că va fi nevoie de câţiva paşi strategici pentru a crea premisele înfăptuirii proiectului de ţară. Stoparea exodului populaţiei României peste hotare. Toată lumea înţelege în linii generale dinamica populaţiei la nivel european şi mondial, mobilitatea extraordinară a promoţiilor active, dorinţa oamenilor de a trăi mai prosper şi nevoia de a asigura un destin decent copiilor, dar dacă „hemoragia” actuală va continua, este clar că România nu va putea din punctul de vedere demografic să satisfacă exigenţele ambiţiosului proiect. Va fi imposibil să atingem dezideratul unui sistem de sănătate compatibil cu lumea civilizată dacă medicii şi asistentele vor pleca în ritmul din ultimii cinci-şase ani. Simetric se poate pune şi problema informaticienilor, cercetătorilor, cadrelor didactice, olimpicilor performanţi din diversele sfere ale ştiinţelor etc. Nimic nu se poate face fără populaţie! În proiectul integrator (ipotetic) al României Mari – despre care se vorbeşte adesea patetic şi sentimental în simpozioane istorice şi în reuniuni bilaterale – nu mai putem rămâne mult timp la stadiul de ţară de tranzit pentru zecile de mii de români-basarabeni care obţin lesnicios paşapoartele pentru râvnitul tărâm vest-european. Puterea stă în unire!
A devenit aproape un clişeu în gura analiştilor şi a politicienilor ideea că numai educaţia poate garanta dezvoltarea durabilă şi progresul. Proiectul de ţară nu va fi posibil fără educaţie. Or, în acest domeniu sunt foarte multe de făcut, chiar înainte de proiecţiile preliminare: finanţarea solidă a învăţământului, salarii stimulative pentru cadrele didactice, reabilitarea tuturor şcolilor deficitare la acest capitol, modernizarea dotărilor şcolare, reforma curriculară (planul-cadru, programa, manualele), depolitizarea structurilor de coordonare şi de conducere ale şcolilor şi liceelor, conexiuni fertile şcoală-familie-comunitate, schimbarea cu semn pozitiv a mentalităţilor comunităţii didactice, permeabilitate la noutăţile reformatoare, promovarea unui ideal educaţional naţional compatibil cu acela european. Fie şi numai aceste ţinte par în momentul de faţă greu de atins, ca să nu spunem inaccesibile.
În strânsă legătură cu ideea de educaţie trebuie judecată „bomba cu ceas” numită tema doctoratelor în România. Ceea ce se întâmplă acum întrece orice imaginaţie, oricât de prodigioasă. Proiect de ţară cu doctori falşi în ştiinţe, drept ori litere? Peste putinţă! De la „cazul Ponta”, cu ecouri naţionale şi internaţionale, şi până la cazurile Gabriel Oprea, Petre Tobă ori Laura Codruţa Kövesi, opinia publică urmăreşte siderată cascada de dezvăluiri, denunţuri ori autodenunţuri care bulversează mentalul oamenilor simpli. Care doctorate mai sunt veritabile? Am auzit opinii diverse, care acoperă o acoladă largă, de la neutrul „Nu mă interesează deloc problema!” până la soluţia radicală: „Să se anuleze toate doctoratele oamenilor politici, ale demnitarilor şi magistraţilor” (Cum? Cine s-o facă şi în temeiul căror prevederi legale?). Adepţii variantei tabula rasa propun pur şi simplu cu inocenţă: Să-i radem pe toţi şi s-o luăm de la capăt cu o ţară curată! Încă o sintagmă devenită clişeu! Până una-alta, doctoratele apocrife zguduie sistemul sociopolitic din temelii, iar străinătatea e cu ochii pe noi, şi nu este de mirare, de vreme ce suntem monitorizaţi atent de peste 26 de ani.
Ambiţiosul proiect de ţară presupune obligatoriu programe secto­riale riguroase, coerente, vizionare: industrie, agricultură, transpor­turi, infrastructură, cultură, educaţie, sănătate, turism, ecologie, reabilitarea clădirilor şi tuturor monumentelor, conservarea vestigiilor arheologice, a patrimoniului numismatic şi artistic, dezvoltarea cinematografiei naţionale şi a teatrului, încurajarea şi stimularea creaţiei populare, împădurirea României, un sistem integrat de irigaţii, întărirea sistemului de apărare ş.a.
România nu trăieşte suspendată, ci în strânsă legătură cu structurile euro-atlantice, are vecini şi prieteni şi un parteneriat strategic solid cu SUA. Îşi poate consolida statutul de lider regional şi poate gestiona mai înţelept relaţia de sânge cu Republica Moldova. Dincolo de alegaţii şi speranţe istorice, destinul statului de dincolo de Prut nu va putea fi decis mâine decât prin acordul de principiu a două cancelarii, cele de la Moscova şi Washington, oricât ar încerca unii şi alţii dintre actorii din zonă să ne convingă asupra faptului că deţin controlul. O politică externă flexibilă, coerentă, realistă şi pragmatică, în interesul poporului român – iată coordonatele esenţiale, integrabile proiectului de ţară. Alegând definitiv calea democraţiei şi poziţionării europene, înţelegem să promovăm valorile fundamentale ale contemporaneităţii civilizate pentru a ne defini un destin pregnant în istorie. Proiectul de ţară poate fi marea noastră şansă.
Teodor PRACSIU