Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Pseudoserenadă pentru anii de școală

Pseudoserenadă pentru anii de școală

Inițial, gândisem titlul fără prefixoidul „pseudo–“ atașat primului cuvânt. Evocarea anilor de școală și ai profesiunii de dascăl era nemijlocit legată de acel cântec senin, „serenus“, dedicat cu recunoștință, în liniștea înserării, ca omagiu unor ființe dragi. Exprima deopotrivă bucuria absolvirii liceului, nostalgia după acei ani și melancolia despărțirii de un mediu de care ne-am atașat sufletește. Ecourile serenadei reînviau la fiecare reîntâlnire periodică, obligând timpul să se reîntoarcă la momentul când ne-am urat prima dată revedere la școală peste zece ani. Apoi, ca dascăl, am simțit cu aceeași intensitate emoția plecării din școală, rând pe rând, a generațiilor de absolvenți, repetând clipele de nostalgie și speranță. Reluarea lor, ca prima dată, reprezintă, prin anii trecători, un elixir al tinereții.

Dascălul are privilegiul de a vedea că lumea din fața catedrei își păstrează vârsta fragedă, ca în prima zi când a intrat în clasă cu simbolul autorității sale, catalogul. Astfel, impresia de tinerețe fără bătrânețe rămâne întreținută, deși ecartul dintre vârste se mărește, ducând la nelipsitele meditații pe tema trecerii timpului. Alături de sentimentul comuniunii cu cei care ne-au îndrumat sau pe care, la rândul nostru, ne-am simțit datori să-i pregătim pentru viață. Pentru acestea, școala și slujitorii ei merită o asemenea serenadă înălțătoare sufletește. Să nu ne închipuim că evocăm un paradis terestru, populat numai de figuri angelice educate spre proslăvire, ci un climat în care munca, efortul, ordinea devin exerciții ale formării caracterului în folosul personal și social. Sunt și rădăcinile amare ale unui pom, care fac posibil ca roadele să devină dulci. Tocmai acest miracol al transformării, recunoscut peste ani, alimentează mesajul serenadei colective prin care învățăcei și dascăli se simt uniți la chemările școlii.

Teama ca „pseudo–“ să nu ia formă de „anti–“

Mediatizarea problemelor care frământă procesul instructiv-educativ de azi din România dă impresia că avem un sistem dezacordat sau pe alocuri atât de grav, încât seamănă cu o melodie interpretată la un instrument cu strunele rupte. Școala românească nu și-a găsit structurile durabile, previziunile evoluției, finalitățile pe cicluri, convergența cu trebuințele social-economice. De la misiunea ei de principală sursă de cultură, civilizație și competență profesională, școala a regresat într-un parcurs mediocru de ineficiență și improvizație.

Lacunele învățământului preuniversitar se transferă, vrând-nevrând, nivelului superior, silit și el să accepte șirul de concesii. Atunci, mai putem spera într-un reviriment național de la o școală care se clatină? Da! De aici, în primul rând, pentru că resursele școlii au rămas vii, iar imaginea „anti–“ schițată mai înainte nu reprezintă fața reală a învățământului nostru. Privirea în negativ deformează și induce un sentiment de neputință. Deseori, evit să mai urmăresc portalurile de știri, ca să nu fiu invadat peste măsură de titluri alarmante și evenimente șocante, inflamante prin modul cum sunt promovate. O democrație combativă, în virtutea apărării statului de drept, întreține o necontenită tensiune socială și dispută politică pe o scenă (sau pe un ecran) în care contează doar protagoniștii, spre ignorarea spectatorului de rând, rămas în afara jocului, dar vizat să i se provoace adulația sau indignarea. Mai mult, se insinuează că în spatele multor idei nobile și a unor bune intenții politice se ascund interese subterane, de grup, nocive, meschine și atunci riporta trebuie să fie dură, amenințătoare prin vorbe, gesturi, pancarde, mișcări de stradă. Acestea au ecou în fața publicului, ca odinioară oferta împăraților romani de „pâine și circ“. Cu atât mai penetrante, rolurile titulare le joacă persoane din vârfurile ierarhiei statului dispuse să-și manifeste întâietatea, aroganța, prin declarații publice, să-și câștige adeziune la spiritul lor cintestatar.

Așa arată un segment din lumea ce înconjoară școala, scene cu putere de seducție pentru vârstele tinere. O lume multiplicată prin sursele mediatice, adusă în prim-plan și prin rețele de conexiune la internet. Atunci îi va fi tot mai greu școlii să se opună limbajului violent, acuzator, conduitei recalcitrante, atitudinilor refractare, contestării autorității dascălului, când mediul promovează atâtea antimodele considerate reprezentative. Școala românească se bucură de credit și nu duce lipsă de valori. Fenomenele degradante sunt, din fericire, izolate, dar alarmează tendința de extindere și de supramediatizare. Semne ale precarității mediului educativ al femiliei, ale anturajului, ale unei bravuri, izvorâte din ignoranță și labilitate psihică. Disciplina liber consimțită emană din interior, dar are nevoie de multe ori și de o supraveghere riguroasă din exterior. Dacă un asemenea cenzor al moravurilor rămâne numai cadrul didactic, va fi ușor învins de multimea forțelor ostile, divergente. Dar el rămâne omul pe care, la nevoie, se poate da vina. Pe el și pe instituția de care aparține. Conjunctura erodează încrederea în instituții, iar această atitudine afectează prestigiul școlii.

Consecvența în principii și norme

Formă a muncii intelectuale, învățătura nu-și afirmă virtuțile fără aplicarea principiilor cuprinse în științele educației: pedagogia, psihologia, didactica. Fiind vorba de vârsta copilăriei, a pubertății și a adolescenței, procesul se asociază atmosferei de ludic și agreabil, menite să capaciteze interesul elevilor pentru conținutul învățării și să-l facă atractiv. Dascălul are nevoie pentru aceasta de aprofundate cunoștințe de metodică, prin a căror aplicare creatoare se ating scopurile cognitive, afective și voliționale ale învățării. Orice proiectare didactică, de la lege până la planul de lecție al profesorului la clasă, și orice dezbatere în domeniu devin improvizații fără o temeinică rapoartare la principii și norme pedagogice.

Există riscuri ale democratizării școlii, există limite ale libertății de decizie, ignorând treptele ierarhice, există un grad de permisibilitate ce nu trebuie depășit. Măsura reducerii efectivelor de elevi din clasă, adoptată prin anii ’90, a determinat creșterea numărului de clase și de posturi în mediul urban, posturi spre care au migrat cadrele didactice din școlile rurale. Acestea din urmă au intrat în declin, rămase fără personal calificat și, pas cu pas, fără o parte din elevii, pe care părinții cu posibilități i-au înscris în orașele apropiate. Fenomenul, conexat și cu un declin demografic, a generat sucombarea multor centre școlare rurale. Ca o moară căreia i s-a luat apa. Școlarizarea în aceste situații a generat fenomenul navetismului școlar, inclusiv la învățământul primar și gimnazial, cu costuri suplimentare și pierderi de timp irecuperabile, cu predispoziții de abandon școlar.

Într-un alt moment postdecembrist, măsura finanțării școlilor „per capita“ a determinat ca bugetul școlilor să fie proporționat cu numărul elevilor. Au fost favorizate școlile urbane centrale ce atrăgeau elevi și din afara tradiționalelor circumscripții. Dar au ajuns în impas numeroase licee cu reputație, cu o bază material-didactică bună și spațiu generos. Fie că s-au inițiat comasări cu școli gimnaziale dispuse pe o rază acceptabilă, fie că aceste licee și-au creat propriul rând de clase, de la clasa a V-a, sau de la clasa zero, remediul s-a produs. Cum atracția era previzibilă, a fost necesară selecția după criterii favorabile instituției și dezideratului de promovare a performanței.

Dacă-i o moară de firmă, are pretenția să macine numai semințe de soi, triate din start, cu angajamentul suplimentar că vreo alterare a uneia pe parcurs, de la cotele înainte stabilite, duce la excludere. Un regumentar școlar propus în asemenea termeni, pentru învățământul general-obligatoriu, este discriminatoriu și încalcă legea.

Un director în cauză de la un liceu din Brașov pledează că „aceste criterii impun un standard educațional și de învățământ net superior școlilor gimnaziale de circumscripție, în care, conform legislației actuale, vorbim de învățământul de masă“.

Opinii arogante și merite supraevaluare, după ce, profitând de „spuma“ aleasă (concurență de patru pe un loc!), privim condescendent „școlile gimnaziale de circumscrpție“ care nu pot emite pretenții la nivelul lor de „învățământ de masă“. Față de ele ar fi o distanță ca de la aristocrat la plebeu!

Noi știm că în România vorbim de un învățământ public, finanțat de stat, care pe un ciclu de 10 ani este și general obligatoriu. Cu gândul la elevi, aspirăm la calitatea învățăturii și la performanță. Anticipăm competențele reale viitoare pe tărâm socio-profesional în anii de după absolvire.

Nivelul instruirii îl măsurăm cu mijloace docimologice între care rezultatele la testări, examene, concursuri, olimpiade se bucură de prestigiu. Recunoaștem că la orice nivel evaluarea are un grad de subiectivitate și nu poate da un verdict etern. Nu vedem oportună nici starea de confruntare, percepută ca un mod de surclasare a adversarului. Aceasta formează și pregătirea pentru testările raționale: învățăm nu ca să știm, ci să promovăm un examen! După acest moment, nu mai avem trebuință de testele pe care le-am tocit premergător. Dacă un elev selectat în clasa de nivel nu se mai menține, după un timp, în topul propus, cui aparține vinovăția: elevului sau instituției? Regulamentul protejează instituția, o imunitate apriorică. Ce s-ar întâmpla, prin absurd, dacă gimnaziile „de circumscripție“ și-ar adopta regulamente de a nu mai primi elevi decât din perimetrul lor și cu atât mai puțin unii exmatriculați, chiar speciali. Nu ar fi un abuz și o încălcare a drepturilor copilului? Dintr-o lege nu putem lua numai ce ne convine, deși știm că îl defavorizează pe celălalt. Prevederi de acest gen se numesc discriminări, iar în pedagogie – obstrucții ale egalității de șanse în școala publică. Juridic, am putea susține că nu s-a încălcat nicio prevedere legală, dar, realmente, ceva din spiritul ei a rămas deformat.

Liviu IOANI