Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Răbdarea nu mai avea timp

Răbdarea nu mai avea timp

„Timpul nu mai avea răbdare.” (Marin Preda, Moromeţii)

Dascălii cu vechime în învăţământ compară uneori ceea ce trăiesc în prezent cu experienţa lor de altădată, iar constatarea generală se poate înscrie pe drumul gândului lui Marin Preda, care sugera prin ceea ce trăia personajul Moromete că raportul omului cu timpul se poate schimba uneori dramatic. Aşa se face că ne putem aminti un mod de viaţă când aveam timp pentru toate cele pe care ni le propuneam, iar acum ne zbatem într‑o situaţie existenţială în care parcă nu mai avem timp de nimic. Asta este şi problema pe care o întâmpinăm la clasă: elevii nu mai au răbdare. Mulţi dintre ei tind să nu mai urmărească explicaţia pentru că… li se pare prea abstractă, prea grea, dar, de fapt, pentru că nu mai au răbdare să aştepte derularea tuturor paşilor argumentativi. Apoi, întrebaţi fiind de ce nu au rezolvat o sarcină de lucru sau alta, eventual de ce nu au făcut tema – asta dacă au avut cumva vreo temă –, se scuză fie că au crezut că era mult, prea greu, prea lung, dar că, de fapt, nu au avut timp. Deci, toate ar fi bune dacă am recepta altfel trecerea timpului.

Atunci când firul derulării evenimentelor era cel conform obiceiurilor locului, Moromete trăia un timp răbdător, aşezat, când în vieţile oamenilor ca şi în natură toate se făceau la timpul lor. Apoi ceva s‑a întâmplat, pare că ordinea bună s‑a pierdut, iar timpul nu mai avea răbdare…

Starea respectivă, departe de a fi una simplă, cunoaşte grade de diferite intensităţi, în funcţie de generaţia căreia individul îi aparţine. Cu cât cel în cauză este mai tânăr, cu atât nerăbdarea este mai mare. Îngăduinţa de a aştepta să se împlinească rostul firesc al lucrurilor e pe cale să se piardă treptat.

Ca dascăli, ştim că învăţarea este posibilă doar dacă atenţia este concentrată asupra celor care urmează să fie înţelese, memorate, corelate cu alte cunoştinţe, aplicate, transferate în alte contexte cognitiv‑existenţiale – ceea ce înseamnă că este un proces, ale cărui etape presupun un timp oarecare. Cert este că nu vom considera că e ceva instantaneu. E necesar un timp de aşteptare…

Să ne gândim la planificarea calendaristică. Avem, încă de la începutul anului şcolar, o viziune a modului cum se vor desfăşura lecţiile, săptămână după săptămână, lună după lună, semestru după semestru. Pe măsură ce acumulăm experienţă la catedră, valorizăm din ce în ce mai mult înţelegerea latentă a elevilor. Ne bucurăm, desigur, de înţelegerea spontană, bazată pe operaţii rapide de integrare, recunoaştere, semnificare, dar ştim că uneori rămâne doar o înţelegere de moment, aparentă, una care susţine buna impresie despre participarea elevului la ora respectivă, dar că, peste un timp, se dovedeşte a fi fost doar una aparentă,  ineficientă. Ceea ce se petrece repede de multe ori este alarmant de superficial.

În schimb, înţelegerea latentă ca activitate mentală de durată, care antrenează cunoştinţele şi experienţa de viaţă dobândite succesiv, tocmai pentru că implică integrare şi transfer repetat, dând şansa unui construct cognitiv de o mai mare stabilitate şi consistenţă.

Dar, pentru această formă de înţelegere, este necesar un timp de procesare mentală, timpul răbdător. Grăbeşte‑te încet! – este un îndemn bun de urmat în procesul de învăţare.

Mai este apoi şi lupta cu inerţia. Venim din vacanţă, cu obiceiurile marcate de comoditate şi cu largheţea de a organiza mersul zilei punctată de bunul plac, şi intrăm gradual într‑un program de muncă, din ce în ce mai restrictiv, constrângător. În trecerea dintr‑un registru în altul, suntem în situaţia de a schimba ritmul; de multe ori receptăm ca fiind dificil să înghesuim în intervalul unei zile multele activităţi, în care trebuie să ne implicăm. Cum decalajul este mare, iar presiunea de a face faţă tuturor solicitărilor devine alarmantă, trebuie să contracarăm cumva ceea ce ne împiedică să ne atingem obiectivele, să depăşim inerţia.

Nu vi s‑a întâmplat ca, ştiind ce aveţi de făcut în continuare, să deveniţi nerăbdători, să consideraţi că în prezent unele aspecte trenează şi există riscul să încurce buna desfăşurare a ceea ce urmează în cursul zilei? De unde şi starea de stres. A intenţiona să faci un anumit lucru, dar a fi împiedicat cel puţin pentru moment a‑l face induce o anume pierdere a răbdării.

Cei mai mulţi dintre noi cred că profesorii sunt o categorie de oameni răbdători. Chiar dacă nu au fost răbdători, cum se spune, de felul lor, au devenit aşa învăţând să îşi practice din ce în ce mai abil meseria. Răbdători şi docili; o categorie socio‑profesională care munceşte conştiincios, animată de bună‑credinţă şi care acceptă cu uşurinţă tot ceea ce i se propune, poate doar din ascultare principială, poate ştiind că, vorba poetului, ce e val ca valul trece

Comportamentul răbdător poate fi apreciat de cei care beneficiază de posibilitatea de a face lucrurile în tihnă, iar răbdarea în sine e apreciată drept o virtute. Un proverb românesc spune: cu răbdarea treci marea.

Dar, deşi ştim că e bine să fim răbdători, starea respectivă nu se instituie de la sine. Ea presupune o luptă permanentă cu sine pentru păstrarea unui autocontrol adecvat în contexte de viaţă diverse. Un profesor care îşi pierde cumpătul, ripostează cu ostilitate într‑o situaţie de viaţă oarecare, este de neacceptat.

Uneori însă, când răbdarea cultivată se întâlneşte cu impulsivitatea naturală a copilăriei, reacţiile pot să fie dintre cele mai neaşteptate.

Un lucru este sigur: nerăbdarea e o stare subiectivă. Raportată la un timp obiectiv, newtonian, absolut, care trece implacabil ca oră, ziuă, lună, an… ceea ce ţine de răbdare sau nerăbdare e cuprins în cutia de rezonanţă sufletească a fiecăruia dintre noi. Orice om e răbdător sau nerăbdător în felul său. Totuşi, în general, nu putem să nu observăm că în societatea contemporană pare că atitudinea răbdătoare se manifestă cu dificultate, mai degrabă în mod frecvent trebuie să facem faţă nerăbdării. Tehnologia informaţiei, din ce în ce mai performantă, ne capacitează resursele psihice într‑o lume grăbită, în care viteza de reacţie devine o cerinţă căreia trebuie să învăţăm să îi facem faţă, dacă vrem să fim în pas cu vremurile. Privind ritmul vieţii de zi cu zi, societatea contemporană e aşa de îndepărtată de satul lui Moromete.

Răbdarea în sine nu mai are timp să fie aşa cum eram în mod tradiţional obişnuiţi să fie, timpurile actuale nu o mai permit.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti