Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Reacţia în faţa violenţei din şcoală

Reacţia în faţa violenţei din şcoală

Violenţa în şcoală se intensifică şi a ajuns monotonă, unidirecţională – se manifestă prin bătaie ca punere la punct a cuiva acuzat la rândul lui de violenţă. Pe tema aceasta se fac filme cu telefonul din acelea care, cu o finisare spre deloc pentru că trebuie „să redea realitatea aşa cum e ea“, sunt bune de reprezentare la festivaluri. Nu ajung acolo, ci pe reţele unde trezesc reacţii civice, vindicative, moralizatoare, în funcţie de poziţiile sociale şi administrative şi de interesele receptorilor.

Violenţa intră pe poarta şcolii ca la ea acasă, din stradă – intră ca atitudine, ca fel de a reacţiona. Vine din mijloacele de transport public unde câte unul nu suferă, caz real, căştile de pe urechile unui oarecare, vine de la semafor unde poate fi utilizabilă bâta că de‑aia‑i ţinută la‑ndemână, ba din câte s‑a mediatizat frenetic, vine şi de la aeroport, acolo pentru impact dovedindu‑se necesar un soi de pistol. Comod şi cu un praf de înţelepciune bun de presărat prin talk‑show‑uri şi peste „lucrări“ generatoare de adeverinţe şi puncte, se spune şi se scrie că „şcoala nu poate fi altfel decât societatea în care trăim, or vedeţi ce violenţă e‑n jur“ şi că „trăim într‑o societate bolnavă“. Invers pare să nu se pună problema – şcoala să dea tonul şi să scoată ea nonviolenţa, dinăuntrul ei spre societatea din jur. Totodată, violenţa intră pe poartă şi mai departe pe uşa şcolii şi la propriu, adusă de exponenţi ai ei. De actualitate este cazul mamelor care au tăbărât pe un elev, iar cei din jur au asistat. „Întregul incident a fost filmat de elevi, iar imaginile au fost postate pe rețelele de socializare“, s‑a spus nătâng şi lemnos, în stilul relatărilor mediatice şi au început să sune telefoanele – la inspectori, la poliţie, la „consilieri“ etc. Nu a existat nicio tresărire legată de atitudinea celor de faţă la incident. A fost receptat drept ceva normal din categoria „aşa se face când“ reflexul de a se strânge, a privi şi a filma. Nu s‑a manifestat (sau, în orice caz, memoria mediatică de scurtă durată nu a reţinut) vreo intervenţie de împiedicare a violenţei. Situaţia este identică uneia de acum ceva timp, când pentru arătarea stării proaste a unui drum, cineva se aşezase cu camera TV şi cu microfonul lângă o gaură din asfalt, filma cum şoferii dau cu maşinile în ea şi apoi îi oprea şi‑i întreba ce li s‑a rupt, cam cât cred c‑o să‑i coste reparaţia şi, ca întotdeauna, „cum comentează“; adică asista inconştient şi complice la paguba oamenilor, în loc să‑i prevină şi să recurgă la alte sugestii ca să arate starea drumului, să critice responsabilii, să estimeze costurile reparaţiilor.

Violenţa din spaţiul şcolii beneficiază absolut fără voia cuiva de un cadru al mani­festării tocmai la adăpostul creat de formalismul funcţionării mijloacelor făcute de felul lor ca s‑o împiedice. Tot în cazul agresării elevului de către mamele revoltate (şi tot sub rezerva acuităţii relatării mediatice), s‑a spus că paznicul nu avea cum să fie prezent la locul incidentului şi să intervină, pentru că, fiind recreaţie, supraveghea curtea. Altfel zis, îi supraveghea pe elevi. Seninătatea relatării şi a receptării arată, de asemenea, că „aşa se face“, fără să mai fie loc să se pună problema dacă este educativ, sănătos şi legal ca răspunderea pentru elevi în spaţiul şi în programul şcolii să fie dată cuiva din afara domeniului de competenţe şi de activitate al şcolii. În general, dincolo de situaţia şi de cadrul în discuţie, progresul în combaterea şi prevenirea violenţei este raportat prin noi şi noi dotări cu sisteme de supraveghere video, prin învingerea restrângerilor bugetare şi reuşita în a asigura „pază umană“, prin propuneri de forme ale controlului accesului, precum cartele magnetice, locuri de aşteptare etc. Toate pot fi benefice. Condiţia este să fie şi puse în funcţiune după instalare, şi nu în funcţiune cu sensul „i‑am dat drumu’, merge“, ci cu întregul ciclu de funcţionare şi cu toate funcţiile, aşa cum au fost ele prevăzute. Or, frecvent, supravegherea video asupra câte unei şcoli se materializează printr‑un televizor deschis la care nu se uită nimeni, aşezat de obicei pe măsuţa bodyguardului sau pe vreo poliţă în biroul directorului. De intervenţie la moment, când s‑ar întâmpla ceva anormal, nu poate fi vorba. Rămâne cu totul ignorat faptul că derularea ulterioară a imaginilor şi identificarea sunt de fapt soluţii de ultimă instanţă, de eventualitate.

Violenţa pătrunde în şcoală şi la purtător – cuţit, briceag ori ceva pe‑aproape, nu întotdeauna cu funcţie punitivă, ci „ca să fie‑acolo, că nu vedeţi cum e lumea de azi?!“ Precursorul a fost spray‑ul zis paralizant, justificat la vremea lui de numeroşii câini de pe străzi. Astăzi, vreo idee măcar de prevenire a intrării în şcoală cu obiecte contondente este trecută la teme de proteste în stradă şi petiţii în on‑line. Particularizarea conduitei în funcţie de loc (şcoală, în contextul temei de faţă) se vede blocată de o democratizare aplicată acolo unde nici prezenţa, nici lipsa ei nu înseamnă nimic. Conform acestei democratizări, regulamentul de ordine interioară al şcolii – propriu acesteia – este, de fapt, o operă colectivă, rezultată din consultare, cerinţe, păreri, unii zic şi interese. Este ca şi cum, înaintea loviturii de începere a unui meci de fotbal, arbitrul ar strânge la o dezbatere publică jucătorii celor două echipe şi i‑ar consulta la care loviri, trageri şi ţineri să fluiere şi la care să lase jocul să curgă.

Florin ANTONESCU