Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Realitatea educaţiei din noi…

Realitatea educaţiei din noi…

Realitatea educatieiTrei verbe mişcă lumea de azi din loc: a fi, a avea, a acţiona… Pentru supravieţuire spirituală, esenţială a fost şi este „rezistenţa prin cultură”. Chiar dacă mai există formalizare excesivă a unor examene, accent exagerat pus pe competenţe (ceea ce ştii să faci!) în dauna uneori a ceea ce eşti ca identitate şi mai ales în dauna valorilor, a cultivării limbii naţionale, şi nu a „romenglezei”, totuşi românii au spirit autocritic – ceea ce ar putea fi un semn de luciditate şi fineţe –, dar, din păcate, îl transformă într-un instrument de autodenigrare perpetuă. Şcoala de azi se confruntă realmente cu o criză a structurării deoarece toleranţa, parteneriatul, spiritul critic şi autocritic sunt aproape singurele valori vehiculate în ceea ce priveşte profilul elevului. Orgoliul este mai puternic decât modestia, decât temperanţa nativă, iar „religia” clipei este austeritatea. Se poartă „dopajul”, dresajul intelectual, învăţarea cu forcepsul, forţarea limitelor. Trăim un secol pragmatic şi cinic. Reuşita cu orice preţ, cu orice compromis, fără morală, fără remuşcări, fără procese de conştiinţă. Asta-i realitatea educaţiei din noi!

O lume bezmetică şi becisnică, aflată într-o stare de bâjbâială şi brambureală generală, o lume învrăjbită şi înnegurată în care tinerii orbecăie, caută ceva, se caută pe ei, dar nu găsesc nimic şi nu se regăsesc deloc. Singurul Dumnezeu e banul, pentru că n-au cum să rămână într-o ţară care îi refuză, în care şeful statului îi îndeamnă să dea bir cu fugiţii, într-un sistem educativ haotizat. După 23 de ani de libertate în învăţământ, „cuvântul de ordine” a fost subfinanţarea. Salariaţii din învăţământ sunt cel mai prost plătiţi, unii chiar sub nivelul de subzistenţă, suntem săracii societăţii. Poate acest mod de a ţine în sărăcie această categorie socio-profesională convine guvernanţilor şi patronilor din învăţământul particular, reuşind astfel să-i manipuleze mai uşor. Un rol principal îl are faptul că banii au devenit criteriul fundamental de ierarhizare a (non)valorilor, iar ştiinţa de carte şi respectarea regulilor de bună-cuviinţă nu mai sunt apreciate? Goana după diplome fără acoperire a devenit un sport naţional. De ce oamenii ajunşi politic în funcţii importante în stat nu au fost capabili, în perioada socialistă, să-şi termine cel puţin liceul, ca după 1989 să-şi dea mai multe doctorate la unele universităţi particulare? Fosta Opoziţie, actuala Putere, combătea cu vehemenţă multe aspecte din învăţământ. În primul an când nu s-a mai permis copiatul „en gros” la examenul de bacalaureat datorită supravegherii prin camere video sau printr-o corectă exigenţă a supraveghetorilor. Opoziţia nu a scăpat prilejul de a învinovăţi Puterea pentru rezultatele slabe, reproşându-i organizarea necorespunzătoare, subfinanţarea sistemului de învăţământ, nediferenţierea subiectelor în funcţie de profilul liceului şi gradul ridicat de dificultate etc. După preluarea puterii, nu au schimbat nimic şi au tăcut „mâlc”, necomentând rezultatele la fel de slabe de la examene şi de la simulări, acest lucru făcându-l acum vechea Putere, care „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”. Asta-i realitatea educaţiei din noi.

Sărăcia naţională este maleficul nod gordian, care continuă să genereze malformaţii grave ale sistemului de educaţie. Sute de adolescente de 15-16 ani, anual, fie nasc, fie avortează, iar statisticile de specialitate sunt crude şi ne dau fiori. Sărăcia „întreţine” alcoolismul. În judeţul Botoşani şi-au depus dosarele pentru „bani de liceu” aproape 40% din numărul total al adolescenţilor care frecventează cursurile de zi.

Prin accesul la educaţia prezentă azi în şcoală, elevul învaţă: incompletitudinea, teama, dependenţa de educator şi de sistem, conformismul, supunerea la ceea ce „trebuie”, nu la ceea ce vrea; învaţă să suporte constrângerea la un ritm de învăţare şi la un spaţiu de învăţare care nu i se potrivesc, să suporte constrângerea ideilor sale, dezinteresul celorlalţi faţă de ceea ce gândeşte, crede şi face el şi în acelaşi timp învaţă să mimeze interesul pentru lucrurile superficiale, irelevante şi inutile pentru el şi viaţa lui, dar pe care e nevoit să le înveţe; învaţă cum să fie competitiv, să fie singur în mijlocul celorlalţi, ce înseamnă „mai mult”, nu ceea ce înseamnă „mai bine”, să aprecieze „cantitatea”, nu „calitatea” (valoarea). „Educaţia” actuală este în criză. „Criza” echivalează cu o pierdere temporară a „sensului”, iar ieşirea din ea, cu instituirea unui „non sens”. Binomul stăpân-supus, dominator-dominat şi inducerea unei false nevoi a dependenţei educatului de un educator au rămas constante. Deplasarea accentului dinspre predare spre învăţare depinde de curajul de a depăşi prejudecăţile şi inerţiile de gândire. Învăţarea sau actul de a învăţa este privit ca un dat natural al oricărei fiinţe umane: „a învăţa” e la fel de natural cu „a respira” sau „a dormi”; „predatul” este artificial, convenţional. „A învăţa” înseamnă „a încorpora”, a trăi, iar a trăi înseamnă a învăţa. Dacă şi cum se poate trăi fără educaţie? Ar fi mai bine sau mai rău? Ce înseamnă, de fapt, schimbarea/reforma şi revoluţia în educaţie? Oare sfârşitul şcolii şi al educaţiei a început deja? Ce va urma depinde de noi toţi. Oare asta să fie realitatea educaţiei din noi?!

În opinia mea, s-ar putea rezolva câteva probleme, ignorate de sistemul de învăţământ actual: problema conştiinţei, a identităţii, a condiţiei umane, a erei planetare, a înţelegerii sensului existenţei într-o societate globalizată, a eticii omului modern. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de regândirea comunicării didactice, care să accentueze acele elemente care trebuie să conducă elevii spre învăţarea de tip colaborativ, încurajând exprimarea ideilor personale, valorizarea constructivă a diferenţelor de perspectivă şi de opinie, relativizarea „adevărului”, construirea consensului în care programele de instruire să se diversifice şi să se definească prin pluralism, sensibilitate, abordări constructiviste centrate pe proiecte. Şcoala trebuie să devină locul unde tinerii învaţă integrarea socială activă, identitatea comunitară, regională şi europeană.

Prof. Cezar VASILESCU,

Botoşani