Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Realitatea şi ficţiunea şcolii

Realitatea şi ficţiunea şcolii

Forfota stârnită în jur de un film inspirat din lumea şcolii a reprezentat până la urmă încă un prilej ratat de a discuta lejer şi în acelaşi timp aplicat despre o problemă actuală sâcâitoare, manifestă uneori chiar prin izbucniri: raporturile dintre profesori şi elevi şi părinţii lor, nu neapărat prin aşezarea lor pe poziţii divergente. În loc să fie luat drept ceea ce este, adică o ficţiune, filmul în cauză a fost judecat în termenii acelor exprimări prin care elevilor li se tot bagă-n cap că „autorul redă în opera sa“ ori „în imagini“, „în acest fragment“, „în versuri“ sau cine ştie unde, când ar trebui să se ştie, că doar se învaţă la clasă, că autorul (creaţia artistică, de felul ei) nu „redă“, nu are cum, ci reflectă, oglindeşte, arată altceva decât se întâmplă, decât există. Abordarea filmului în discuţie nu a fost cu nimic diferită de aceea potrivit căreia filmele lui Sergiu Nicolaescu sunt considerate proaste din cauză că au scene care nu s-au petrecut aşa în realitate; sau, cu un alt exemplu, este leită aceleia a elevului care zicea despre compunerea cu tema „Cum mi-am petrecut vacanţa“ a colegului că „mie nu mi-a plăcut compunerea fiindcă minte, a scris că pe 12 iulie a plecat la mare, dar pe 13 m-am întâlnit eu cu el pe stradă“.

Problema de discutat nu era cât de mult este ca în realitate situaţia prezentată în film şi în niciun caz filmul nu era de judecat în funcţie de cât anume cuprinde din problematica temei. Filmul era normal să reprezinte, pur şi simplu, un pretext şi atât pentru aducerea în discuţie, încă o dată, a unei probleme grave, provocată de aşezarea şcolii şi a familiilor parcă în două tabere gata de luptă şi frecvent chiar pornite să se lupte între ele. Relaţiile reciproce şcoală-părinţi s-au degradat în timp; corect spus, au fost lăsate să se degradeze, paradoxal ori poate nu, pe măsură ce s-a vorbit şi se vorbeşte despre apropiere, conlucrare, completare, dialog. Pentru că ne găsim în anul marcării a trei decenii postdecembriste, este de reamintit că şcoala a fost între primele instituţii cuprinse de iureşul eliberator şi, în acelaşi timp, schimbător în urmă cu cei treizeci de ani. S-a petrecut aceasta încă din primele zile ale lui ianuarie 1990, chiar din prima zi de după vacanţa de iarnă de atunci. Prinsă cu schimbarea de directori de şcoli, de ţinută vestimentară, de manuale de ştiinţe social-politice, de profiluri de licee, de durată a şcolii obligatorii, de structurare a claselor de liceu, lumea a ignorat schimbarea care se rostogolea a raporturilor dintre cadre didactice şi elevi, ca şi a raporturilor dintre cadre didactice şi părinţi. Excese în manifestare, adică sărituri peste cal în privinţa altfel necesarelor deschideri reciproce, au fost marcate repede şi apoi inert prin formule de felul „prea multă democraţie“, „libertatea urcată la cap“, „manifestări justificate după atâţia ani de constrângeri“ etc. A slăbit exigenţa asupra disciplinei – a elevilor în faţa cadrelor didactice, a cadrelor didactice în faţa autorităţilor pe linie administrativă, precum şi pe linie intelectual-profesională. Vorba cu „elevii sunt prietenii noştri“ a fost luată de unii profesori în sens propriu. A urmat accentuarea dificultăţilor bugetare pentru şcoli şi astfel s-a dezvoltat, pentru contrabalansare, dependenţa şcolii de contribuţia la susţinerea financiară venită dinspre părinţi. Şcoala a ajuns astfel să arate tot mai mult a serviciu aflat la mâna celor care contribuie cumva la susţinerea ei. De la o vreme, susţinerea a devenit chiar condiţie a supravieţuirii şcolii. Funcţia şcolii de serviciu public în sens educaţional, formativ, a ajuns să fie tradusă cu înţelesul de tarabă. Semnificaţia a fost întărită cu puterea legii odată cu instituirea finanţării şcolii de sus până jos în funcţie de numărul elevilor şi de numărul studenţilor.

O bună parte din violenţele sub diverse forme exercitate asupra şcolii sunt provocate de oameni din afara unităţii de învăţământ, pătrunşi acolo cu scop ţintit agresiv. Pentru contracararea lor se folosesc, se propun, se încearcă şi se perfecţionează numeroase fome şi mijloace: pază, supraveghere video, uniformă pentru elevi, evidenţă amănunţită a prezenţelor din afara şcolii etc. În acelaşi timp, rămân cu totul ignoraţi cei care pătrund în lumea şcolii pe calea vorbelor, a ideilor, a dispoziţiilor, a unor forme organizaţionale etc., fără a avea cea mai mică tangenţă în sensul habarului (necum al competenţei) cu şcoala. Desigur, universul părerilor, ca şi gura lumii, este slobod. Violenţa asupra şcolii şi a oamenilor ei începe acolo de unde părerea şi gura lumii sunt certificate drept intervenţie, decizie şi soluţie, devenind chiar înlocuitor de şcoală. Pe un asemenea fond, agresarea fizică şi verbală a profesioniştilor şcolii vine aproape de la sine. Reciproc, se manifestă violenţă dinspre unele cadre didactice către cei pe care îi au în grijă pentru educaţie, pentru creştere. În general, fiecare parte arată spre cealaltă, imputându-i declanşarea câte unei stări, a vreunei situaţii. Se cultivă astfel suspiciunea şi neîncrederea, blocându-se în acelaşi timp comunicarea.       

Florin Antonescu