Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Reconsiderarea istoriei

Reconsiderarea istoriei

reconsiderarea istoriei

Reconsiderarea statutului istoriei românilor
„Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.”
Trăim vremuri de mare amestecătură și zarvă, cum ar spune Miron Costin, iar această realitate își pune amprenta și asupra învățământului istoric. Au trecut timpurile când istoria era considerată cartea de căpătâi a unei națiuni și, în egală măsură, o armă formidabilă în emanciparea națională, servind cu brio construirii unui viitor în acord cu valorile civilizației și interesele națiunii noastre. Astăzi lucrurile s-au schimbat radical, din motive de postmodernism sau neobarbarie, istoria fiind aruncată fără tresărire la coșul de gunoi, precum o vechitură de care nu mai avem trebuință, ba chiar ne este rușine. Cum spuneam, trăim Timpuri Noi cu oameni noi, care nu se lasă ușor pradă „miturilor”. În acest context, nu ne mai miră faptul că nu mai au relevanță vorbele unui Titu Maiorescu, care arăta că „Dacă n-avem sentimente de istorie în tinerimea noastră, suntem pierduți; căci nu poate să trăiască un popor când își uită mâine ce a făcut ieri”.
De ani buni, asistăm neputincioși la o involuție continuă a studiului istoriei românilor la liceu, studiu care a fost aproape desființat prin alocarea unui număr minim de ore anual și prin modul în care a fost concepută programa școlară. Oricum am privi lucrurile, prin timpul alocat și construcția programei nu putem ajunge la atingerea obiectivelor educaționale firești. Dimpotrivă. Explicația acestei situații dramatice ține de succesul avut de teoria „demitizării” istoriei în 1999, proiectarea curriculară fiind realizată, de atunci, strict din această perspectivă. Astfel, „performanța” marginalizării istoriei românilor a fost realizată treptat, prin reducerea numărului de ore din planurile-cadru de la patru la una singură, plasată și aceea la clasa a XII-a, unde numărul de săptămâni pe an este cel mai mic; apoi, s-a operat eliminarea unor întregi perioade din istoria noastră, precum cea veche, iar conținuturile care au supraviețuit au fost diluate în istoria universală, în numele „integrării” celor două istorii; în fine, modalitățile de abordare postmodernistă, de fapt un amestec amețitor de textualism, deconstructivism, structuralism și istorie non-evenimențială, au făcut ca tinerii să ajungă să nu mai înțeleagă nimic din istoria noastră și să fie îndepărtați de studiul ei. Abordarea didactică după o logică zis „circulară” a obligat la parcurgerea istoriei neamului după modelul găinii fără cap, sărindu-se „tematic” înainte și înapoi prin epocile istorice. Demitizarea a avut efecte dezastruoase asupra statutului disciplinei istoria românilor nu numai prin reducerea drastică a numărului de ore, ci și prin eliminarea de la examenul de bacalaureat, unde nu o mai găsim nici printre disciplinele opționale, în același timp fiind eliminată și de la probele de admitere pentru învățământul superior. Efectele acestei situații sunt deja vizibile astăzi, când se vorbește de Ziua Eroilor uitați, de ignoranța tinerilor privind aspecte esențiale din trecutul nostru, de indiferența față de valorile românești. Nici nu ne puteam aștepta la altceva atunci când istoria este deposedată de funcția sa formativă, programa în uz neavând niciun obiectiv pedagogic legat de formarea identității naționale, de cunoașterea și prețuirea valorilor naționale.
Elaborată în 1998 și aplicată în 1999, programa în cauză nu avea girul mediului academic și nici nu a fost supusă dezbaterii publice. Concepută în adâncă conspirativitate, a fost impusă peste noapte, cu toroipanul autorității deontice, ceea ce a și dus la scandalul manualelor din 1999. În anul eclipsei, această programă a provocat interpelări în Parlament și un uragan în opinia publică, dar ea a rămas nerevizuită, iar când acest lucru s-a realizat, a fost tot din perspectivă „demitizantă”. În timp, a mai suferit câteva mici operații estetice, pentru a ajunge la forma sub care o găsim și în prezent. Tot peste noapte, ne-am trezit cu moda „istoriilor altfel”, extrem de dăunătoare, pentru că a dus la denaturarea adevărului istoric, la falsificarea grosolană a devenirii poporului român, la introducerea bășcăliei în loc de spirit critic și la eliminarea modelelor, sub pretextul refuzului istoriei „eroizate”. Componenta eroică a istoriei românilor nu este totuși o fantasmagorie ideologică, un mit, o formă de autoexaltare, ci o realitate dramatică. Tot ceea ce au realizat românii a fost plătit cu sânge, cu jertfe nenumărate. Marea Unire, „accidentul” care a dus la apariția unui stat „artificial”, o „Românie din bucăți”, după expresiile lui Lucian Boia, a fost plătită cu aproape un milion de vieți. Nu am primit cadouri de la nimeni, ci ni s-au furat teritorii și frați. Dimensiunea luptei și a sacrificiului este esențială pentru înțelegerea unei istorii pline de suferință, dar și de eroism. Tocmai acest sacrificiu ne obligă la cunoașterea lui, ca un minim respect pentru cei care au murit pentru ca noi să avem o țară. A le ignora faptele înseamnă a le condamna memoria la uitare. Mai mult, a vorbi de eroii tăi doar pentru a-i pune sub acuzare sau ridiculiza, așa cum fac demitizanții, este o blasfemie, ca și defăimarea cu gura până la urechi a propriului neam. Nu poate exista o istorie fără dimensiunea formativă, a identității. De aceea afirmăm că programa are mari deficiențe de construcție. Cum poți vorbi, de exemplu, de istoriografia etnogenezei fără să parcurgi problematica etnogenezei mai întâi? Cum să interpretezi fapte fără cunoașterea faptelor? Cum să teoretizezi după ce ai golit istoria de conținutul factologic? Și ce legătură au Marile descoperiri geografice cu istoria românilor, de au fost integrate aici? Nu vedem rostul „integrării” aiuristice a tot felul de teme fără legătură între ele, când înainte se realiza firesc acest lucru prin ceea ce se numea „contextul/cadrul internațional”, stabilit întotdeauna în cadrul temelor de istoria românilor. Presupunerea că sunt suficiente cursurile făcute cu patru ani în urmă, la nivel de gimnaziu, pentru a nu mai relua anumite teme istorice reprezintă o bizarerie greu de acceptat. Este ca și cum ți-ai propune realizarea de aplicații în geometrie (panta unei tangente la o conică) și fizică (viteză, accelerație, intensitate a curentului etc.) fără studierea formulelor și regulilor de derivare ale funcțiilor, că sunt prea redundante și nu apelează suficient la creativitate. Dacă în matematică nu poți rezolva nimic fără o bază teoretică, în istorie n-ai ce să interpretezi și sintetizezi dacă nu cunoști faptele și nu studiezi izvoarele. Cronologia și factologia sunt instrumente de lucru, nu mofturi păguboase, iar cine spune altceva ar trebui să lase istoria și să se apuce de lucruri utile, de agricultură, păstorit sau pescuit, pentru a nu-i mai încurca pe alții și a face pagube.
În același timp, ne îndoim serios că unii dintre autorii programei chiar au priceput ceva din postmodernismul pe care au încercat de zor să-l aplice, azvârlindu-l cu țăpoiul în istoria românilor, deși pedagogia modernă interzice introducerea chestiunilor netestate, controversate, futuriste, prudența obligând la utilizarea rezultatelor solid confirmate de mediul academic, servind culturii generale a unui tânăr, nu pregătirii pentru cercetarea de avangardă. Ca să faci hermeneutică și metaistorie trebuie să fii tobă de carte, conexiunile și creativitatea neputând să apară doar pe baza navigației pe net. Una este un discurs istoric apropiat de economie, psihologie și sociologie, cum recomanda Georges Gurvitch, și cu totul altceva dizolvarea istoriei în științele sociale. Dintotdeauna discursul istoric a îmbrăcat forme diverse, fără a sacrifica totuși vreuna dintre exigențele sale. Școala Analelor a avut mai multe generații de istorici și numeroase tendințe, de la sociologismul fondatorilor la istoria economică a lui François Simiand și Ernest Labrousse; de la istoria matematizantă și serială a lui Pierre Chaunu la istoria ideilor și mentalităților. Ceea ce s-a făcut, în fapt, cu programa de istorie este o mare eroare, prin îmbrățișarea dihotomiei lui Otto Brunner (istorie politică/istorie socială), dihotomie respinsă de Fernand Braudel, care aprecia că: „Toate ușile îmi par bune pentru a trece pragurile multiple ale istoriei”. Cum arăta și Emmanuel Le Roy Ladurie, în „Le territoire de l’histoire”, cantitativul nu poate fi izgonit din cercetarea istorică, legitime fiind și alte modalități de abordare, precum demografia istorică, biologia, mediul, mentalitățile. Astfel de abordări la nivel liceal sunt posibile în cazul în care dispunem de resursa numită timp. Ele nu pot însă înlătura istoria politică, militară sau momentele esențiale ale devenirii unui popor, pentru că există o ordine a priorităților și importanței. În educație, o istorie fără dimensiunea formativă, a identității, nu mai este istorie, ci pierdere de timp. De aceea, apreciem că actuala programă nu răspunde unor cerințe educaționale esențiale și produce efecte negative severe. Să recapitulăm: vedem o programă care își propune multe, pentru a realiza foarte puțin și prost. Dacă istoria românilor, deghizată în istorie integrată, poate fi parcursă temeinic și cu rezultate certe în plan formativ în nici 20 de ore pe an, în condițiile unui interes minim al elevilor de clasa a XII-a, mult mai interesați de obiectele de bacalaureat, obiecte printre care nu figurează istoria nici la alegere, ei bine, vom spune că acel cineva care-și imaginează posibil acest miracol al învățării nu poate fi decât un geniu pustiu al reformei de pe la noi. Scopurile majore ale studierii istoriei sunt foarte generoase, dar, cum am văzut, imposibil de realizat practic în aceste condiții. Prin modul cum sunt elaborate, planul-cadru și programa de istorie pentru clasa a XII-a încalcă grav principiul enunțat în art. 3, lit. h din LEN nr. 1/2011, care reprezintă „principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român”.
Ironia istoriei face ca, la mai bine de două secole, să ne găsim exact în situația românilor ardeleni care luptau pentru emancipare națională, elaborând acele Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, cu singura diferență că solicităm nu împăratului Leopold al II-lea, ci autorităților române dreptul la istorie, la memorie, la egală îndreptățire a majorității cu minoritățile și de a nu mai fi umiliți de pseudoistorici, prin promovarea ideologiei demitizării. Se impune, de aceea, revenirea la vechea titulatură a disciplinei și studierea ei pe baza alocării a două ore pe săptămână, precum și revizuirea în regim de urgență a programei în uz de către universitari și profesori cu experiență la catedră, sub patronajul Academiei Române, care ar trebui să primească drept de control științific asupra conținuturilor programei, astfel ca în anul școlar 2013-2014 să se reia în mod normal studiul istoriei naționale, după o întrerupere de un deceniu și jumătate. Până la viziuni integrate și transgalactice, ar trebui să asigurăm condițiile minimale pentru studiul istoriei românilor, total marginalizat în ultimii ani.
Am intrat într-o criză morală, iar pierderea identității este dezastruoasă, pentru că amplifică fenomenele negative din societate. Demitizanții ne-au vandalizat trecutul, l-au făcut de neutilizat pentru educație. Ceea ce multă lume nu pare a înțelege este că istoria românilor reprezintă și o problemă de gestiune a unor bunuri simbolice, care nu pot fi distruse, aruncate la gunoi, înstrăinate, ci trebuie încredințate noilor generații, existând datoria de a cunoaște și a spune adevărul. Singura soluție rămâne cunoașterea și promovarea adevărului istoric, revenirea la bunul simț și dreapta măsură. Pentru că miza este foarte mare, conștiința istorică a noilor generații, care nu trebuie lăsate pradă autodisprețului, debusolării, fatalismului și indiferenței.

Prof. Constantin TOADER,
Colegiul Economic Ion Ghica, Brăila