Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Recurs la pedagogie – Cine asigură calitatea conţinutului învăţământului? (II)

Recurs la pedagogie – Cine asigură calitatea conţinutului învăţământului? (II)

Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA

Conţinutul învăţământului, realizat prin plan de învăţământ, programe şi manuale şcolare, distribuite pe tot parcursul procesului de învăţământ, pe discipline şi trepte de învăţământ, depinde de calitatea concepţiei promovate la scară socială, la nivel de filosofie a educaţiei, politică a educaţiei, sociologie a educaţiei, psihologie a educaţiei.

Filosofia educaţiei determină calitatea conţinutului învăţământului prin concepţia generală despre educaţie, validată la nivel de: a) politică a educaţiei, reflectată în Legea învăţământului care fixează normativ misiunea şcolii – în raport de funcţiile generale ale educaţiei – şi obiectivele/competenţele generale şi specifice ale instruirii, realizabile pe termen lung şi mediu, pe trepte şi discipline de învăţământ; b) sociologie a educaţiei, angajată în identificarea şi valorificarea resurselor culturale, aflate la baza curriculumului şcolar, general (comun) de profil şi specializat (diferenţiate), fundamentale în procesul de integrare socială optimă a educatului, permanentă, pe tot parcursul vieţii.

Psihologia educaţiei determină calitatea conţinutului învăţământului prin concepţia despre învăţare adoptată, dezvoltată şi perfecţionată în urma transformării pedagogice a unor teorii psihologice ale învăţării în modele de proiectare curriculară a instruirii cu caracter normativ şi prescriptiv, angajate ciclic în (re)construcţia planului de învăţământ, a programelor şi a manualelor şcolare.

Opţiunile normative sunt exersate în pedagogia modernă  la nivelul mai multor modele, fixate între două poluri de referinţă care vizează resursele psihologice ale elevilor, valorificabile pedagogic în învăţare la nivel de: a) condiţionare (de tip conexiune stimul-răspuns; ierarhică, operantă, programată); b) construcţie şi reconstrucţie a structurilor cognitive şi noncognitive ale elevilor, cu deschidere spre inteligenţele multiple, spre inteligenţa emoţională, socială, practică.

La nivel normativ, învăţarea, descrisă psihologic în cadrul propriu fiecărei teorii psihologice, trebuie abordată ca acţiune didactică subordonată obiectivelor generale şi specifice ale activităţii de instruire – concepută curricular ca activitate de predare-învăţare-evaluare – definite în termeni de competenţe: a) generale, realizabile pe termen lung, prin toate disciplinele de învăţământ integrate în planul de învăţământ; b) specifice, realizabile pe termen mediu conform programelor şcolare, stabilite pe trepte şi ani de învăţământ, prin interiorizarea şi valorificarea, în context deschis, a cunoştinţelor de bază asimilate (declarative, procedurale, condiţionale), legitimate social-istoric.

Principiul pedagogic general promovat de psihologia educaţiei, care trebuie validat în politica educaţiei, în activitatea de proiectare curriculară a planului de învăţământ, a programelor şi a manualelor şcolare, este cel al valorificării optime – în orice context şcolar şi extraşcolar – a tuturor resurselor psihologice ale personalităţii educatului (preşcolarului, şcolarului – mic, mediu mare; studentului etc.): a) cognitive, angajate la nivel structural-genetic (Piaget) sau/şi socio-cultural (Vîgotski, Bruner); b) noncognitive, angajate la nivel de „inteligenţe multiple“ (Gardner), de „inteligenţă emoţională“ (Goleman)…

Aplicarea acestui principiu pedagogic general în activitatea de proiectare curriculară a conţinutului instruirii vizează, în mod special, valorificarea integrală a celor două tipuri de resurse abordate pedagogic în interdependenţa lor. O astfel de abordare nu este posibilă doar prin aplicarea teoriilor psihologice la educaţie/instruire. Este necesară o abordare specifică, proprie „pedagogiei psihologice“, elaborată ca ştiinţă pedagogică sau ca „ştiinţă autentică a educaţiei“ (Garrido), dezvoltată în context deschis, în condiţii şi situaţii de „învăţare şcolară“ şi extraşcolară (Ausubel, Robinson) şi de „didactică psihologică“, angajate în îndeplinirea unui obiectiv pedagogic general, strategic – „optimizarea procesului de învăţământ“ (Babanski).