RECURS LA PEDAGOGIE Metodele didactice în care predomină acţiunea de cercetare directă a realităţii (III)

Metodele didactice bazate predominat pe acţiunea de explorare/investigaţie/cercetare au ca obiectiv cunoaşterea prin mijloace ştiinţifice, valorificate pedagogic, a realităţii naturale şi sociale, la diferite niveluri de referinţă. Observaţia şi experimentul angajează cercetarea pedagogică a realităţii naturale (studiată de ştiinţele naturii: fizica, biologia, chimia, geografia fizică, geologia, astronomia etc.), prin explicaţie cauzală. Investigarea documentelor istorice angajează cercetarea pedagogică a realităţii sociale (studiată de ştiinţele socio-umane: istorie, geografia socială,  limbă şi literatura, filosofia, sociologia, economia, psihologia etc.), prin explicaţie teleologică bazată pe interpretare istorică şi axiomatică.
Cercetarea documentelor istorice reprezintă o metodă de investigare pedagogică directă a realităţii sociale, utilizată în sens: a) restrâns, ca metodă a „învăţării prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice“; b) larg, ca metodă de analiză a unor texte esenţiale din domeniul ştiinţelor socio-umane – care reflectă realitatea socială (socio-umană) la un nivel general, profund – interpretate istoric (sincronic şi diacronic) şi logistic (prin raportare la axiomele elaborate pe baza conceptelor fundamentale ale domeniului).
În didactica generală/teoria generală a instruirii, metoda cercetării documentelor istorice este abordată în sens restrâns, ca şi cale specială de învăţare/autoînvăţare, bazată pe investigarea directă a unei realităţi sociale trecute care concentrează un ansamblu de evenimente, fenomene, procese, personalităţi, studiate, prin mijloace pedagogice, la disciplinele istorice. În sens larg, deschis, superior, o astfel de metodă poate fi valorificată la mai multe discipline, îndeosebi socio-umane, pe tot parcursul procesului de învăţământ.
Funcţia specifică îndeplinită este cea de investigare directă a unei realităţi socio-umane, concentrată în documente importante abordate pedagogic prin interpretare istorică (sincronică şi diacronică) şi logistică (axiomatică, raportată la conceptele fundamentale ale domeniului). Scopul pedagogic angajat vizează orientarea acţiunii elevilor de învăţare/autoînvăţare prin investigarea unei realităţi psihosociale din perspectivă istorică, valorificată: a) epistemologic,  ca şi „cale de cunoaştere genetică“ – vezi Jean Piaget); b) etic, în perspectiva formării-dezvoltării conştiinţei morale la un nivel teoretic şi practic superior, exprimat în termeni de conduită comunitară (locală, naţională, internaţională) exemplară, fundamentată cultural şi intercultural.
Structura acestei metode speciale include mai multe procedee didactice necesare elevilor pentru îndeplinirea optimă a funcţiei specifice, reflectată la nivelul scopului pedagogic general. Evoluează ca o structură de acțiune complexă care integrează un ansamblu de operaţii automatizate sau pe cale de automatizare, preluate din zona altor metode didactice, transformate în procedee didactice eficiente: lectura textului scris (dirijată – autodirijată; explicativă – interpretativă); analiza produselor activităţii, studiul de caz, exerciţiul algoritmic – euristic, demonstraţia (inductivă, deductivă, analogică),  problematizarea.
Cercetarea documentelor istorice reprezintă, astfel, o metodă de investigare pedagogică a unei realităţi psihosociale trecute interpretată din perspectiva actualităţii, care permite „predarea vie a istoriei“, necesară nu doar la istorie, ci şi la alte discipline de învăţământ, pentru cunoaşterea evoluţiei fiecărui domeniu de specialitate.
În plan didactic şi psihologic, o astfel de metodă favorizează reuşita şcolară şi extraşcolară a elevilor în condiţii de învăţare/autoînvăţare prin descoperire  eficientă dacă este realizată prin: a) „analogie şi comparaţie“; b) raportare la conceptele, axiomele, legile şi principiile de bază ale domeniului studiat; c) construire de „hărţi conceptuale“; d) deschidere spre elementele importante de istorie locală, teritorială, naţională, mondială (vezi Ioan Cerghit, op.cit., pp. 211-214).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA