Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » RECURS LA PEDAGOGIE – Modele de instruire

RECURS LA PEDAGOGIE – Modele de instruire

Din perspectivă istorică, putem identifica mai multe modele de instruire, dependente de paradigmele afirmate în pedagogie. Paradigma reprezintă un model de abordare a teoriei științifice afirmate istoric. Este recunoscută epistemologic (de comunitatea savanților) și social, în cadrul practicii din domeniul fiecărei științe (vezi Th. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice).

Modelul, integrat în sfera paradigmei,asigură o perspectivă de abordare globală a teoriei științifice la nivel de „matrice disciplinară“ care fixează obiectul de studiu specific, normativitatea proprie – care ordonează obiectul de studiu specific prin axiome, legi, principii – și metodologia de cercetare specifică, angajată macrostructural (cercetarea pedagogică fundamentală – teoretică și istorică) și microstructural (cer­cetarea pedagogică operațională – empirică, experimentală, canti­tativă și calitativă).  

În pedagogie persistă tendința preluării unor modele, pretins paradigmatice, din alte domenii, din psihologie, sociologie, management, filosofie etc. În cele mai dese situații, modelele, paradigmele sau chiar teoriile instruirii sunt definite în termenii psihologiei cu referință nu la instruire, ci doar la învățare: prin conexiune sau condiționare operantăgestalistăcognitivistă, constructivistă, socială, umanistă etc. Confuzia este generată și din interiorul „teoriei și metodologiei instruirii“ prin formule care întrețin interferența între modelele: didactice, instrucționale, ale instruirii, ale predării; ale procesului de învățământ etc.

Identificarea și analiza unor modele de instruire, semnificative pedagogic, solicită raportarea la componentele principale ale activității (scop general, obiectiveconținuturimetode; forme de realizare) și la relațiile existente între acțiunile subordonate acesteia (predareaînvățareaevaluarea). Dinamica lor, reflectată la nivelul rolului prioritar al profesorului, este dependentă de stadiul epistemologic atins de didactica generală (teoria generală a instruirii) în timp istoric determinat.

      Delimitarea istorică pe care o adoptăm evidențiază patru mo­dele de instruire, integrabile în interiorul unor paradigme ale pedagogiei:

1) Modelul magistrocentristscop general, „transmiterea de cunoștințe constituite“ prin acțiunea profesorului de predare dirijistă – vezi pedagogia preștiințifică, în epoca premodernă; Comenius, inițiatorul pedagogiei moderne, ca domeniu specific de cunoaștere bazat pe concepte proprii (secolul XVII), promovează principiul intuiției, nevalorificat în practica instruirii în context formal.

2) Modelul psihocentristscop general, formarea copilului/edu­catului prin cunoașterea și valorificarea resurselor sale psihologice pozitive, în spiritul concepției lui Rousseau (secolul XVIII), dezvoltat de pedagogia psihologică experimentală (Lay, Meumann, Binet – începutul secolului XX), perfecționată de reprezentanții curentului Educația Nouă (prima jumătate a secolului XX); vezi pedagogia științifică, fun­damentată psihologic în epoca modernă.

3) Modelul  sociocentristscop general, formarea „omului social“ prin „socializarea metodică a tinerei generații“ (E. Durkheim), realizată în diferite variante (marxistă/Makarenko, progresistă/Synders, productivă/Freinet etc.); vezi pedagogia științifică, fundamentată sociologic în epoca modernă.

4) Modelul tehnocentristscop general, formarea capacității elevilor de învățare centrate asupra obiectivelor operaționale ale lecției, definite în termeni de sarcini concrete, observabile și evaluabile în diferite variante: a) instruire programată (Skinner); b) instruire deplină (Carrol, Bloom); c) pedagogie prin obiective (Mager) – vezi pedagogia științifică, fundamentată predominant psihologic, în spirit curricular,  în epoca postmodernă.

5) Modelul constructivistscop general, formarea capacității ele­­vilor de autoînvățare centrate asupra structurilor cognitive și metacognitive ale elevilor, valorificate pedagogic: a) psihogenetic (Piaget) sau b) sociocultural (Vîgotski, Bruner) – vezi pedagogia știin­țifică, fundamentată psihologic și sociologic, în spirit curricular,  în epoca postmodernă (vezi M. Altet, Les pédagogies de l’apprentissage, PUF, Paris, 1998).

Prof. univ. dr. emerit Sorin CRISTEA