Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Recurs la pedagogie – Un model pedagogic de analiză a formelor speciale de organizare a instruirii

Recurs la pedagogie – Un model pedagogic de analiză a formelor speciale de organizare a instruirii

Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA

Formele speciale (particulare) de organizare a instruirii sunt prezentate în literatura de specialitate şi sub formula de „moduri de organizare a procesului de învăţământ”. Într-o exprimare conceptuală unitară, „modurile de organizare” reprezintă, de fapt,  formele particulare de organizare a instruirii, realizabile într-un context special/particular, delimitat cantitativ (prin numărul de elevi) şi calitativ (prin dinamica specială a relaţiei profesor – elev/i).

Analiza tuturor formelor de organizare a instruirii, realizabile în context general (formal, nonformal), particular (frontal, microgrupal, individual), concret (lecţie, cerc de specialitate etc.) solicită elaborarea unui model pedagogic de abordare globală a acestora, aplicabil în cadrul deschis al procesului de învăţământ. Un astfel de model pedagogic evidenţiază: a) poziţia centrală a formelor particulare de organizare a instruirii; b) relaţia specială existentă între: b-1) formele particulare de instruire şi formele generale de instruire (formală, nonformală); b-2) formele particulare de instruire şi formele concrete de instruire, realizate în spaţiu şi timp concret, prin lecţii, activităţi de cabinet, activităţi de laborator, cercuri de specialitate, consultaţii individuale etc.

Formele particulare de organizare a instruirii, confirmate istoric, pot fi regrupate pe două coordonate care fixează dimensiunea lor cantitativă (numărul de elevi), dar şi calitativă, probată la nivelul dinamicii speciale a relaţiei profesor – elev(i). La acest nivel, putem identifica două categorii de forme speciale de organizare a instruirii: a) individuală; b) colectivă. Ambele promovează variante specifice în contextul instruirii formale şi nonformale, dependente de stadiul de evoluţie a teoriei şi a practicii pedagogice.

Forma specială de organizare individuală a instruirii este lansată istoric înaintea momentului afirmării instituţiei şcolare la nivel de sistem de învăţământ, susţinut prin planuri de învăţământ, prin programe şi manuale şcolare etc. Are o dinamică pedagogică specială, realizată la nivelul relaţiei speciale pe care profesorul o promovează în raport cu un elev sau cu fiecare elev în parte. Această dinamică specială va fi valorificată istoric – în ceea ce are ea fundamental pozitiv – şi în contextul didacticii moderne şi postmoderne, în două variante organizate formal – în cadrul lecţiei – sau nonformal, în afara programului şcolar, prin consultaţii individuale oferite elevilor cu cerinţe speciale.

În context general formal, în cadrul frontal al lecţiei, instruirea individuală are în atenţie, în mod special, stimularea elevilor cu un ritm de învăţare situat peste nivelul clasei sau sub nivelul clasei. În ambele situaţii, profesorul vizează accelerarea învăţării în „zona proximei dezvoltări” (Vîgotski), iniţiată în timp intensiv, prin secvenţe didactice inserate pe parcursul celor 50 de minute ale lecţiei, în acord cu obiectivele concrete realizabile gradual, la nivel de performanţe maxime – medii – minime),  susţinute prin metode, procedee şi mijloace didactice adecvate, adaptabile în context deschis.

Forma specială de organizare colectivă a instruirii este lansată istoric în secolul al XVII-lea prin contribuţia lui Comenius care asigură afirmarea pedagogiei ca domeniu specific de cunoaştere, susţinut prin concepte proprii (educaţie, sistem şi proces) de învăţământ, organizat pe niveluri; instruire organizată pe clase şi lecţii; principii didactice). Este: a) exersată în secolele XVIII-XIX ca „învăţământ monitorial” (cu un învăţător la 200-300 de elevi, ajutat de „monitori”, aleşi din rândul elevilor foarte buni); b) afirmată în secolele XIX-XX ca „instruire frontală” cu 30-40 de elevi, organizată formal pe clase (ca grupă medie) şi lecţii; c) perfecţionată, pe parcursul secolului XX, prin instruirea organizată nonformal pe grupe mari (posibile în anumite activităţi de educaţie estetică sau fizică), dar mai ales pe grupe mici/microgrupe (2; 3-5; 5-7, 7-9 elevi), organizate formal şi nonformal.