Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Recursul la memorie, o problemă mereu actuală

Recursul la memorie, o problemă mereu actuală

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8.32)

Recent, în Revista 22, un angajat al CNSAS, domnul Mădălin Hodor, a publicat articolul „Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu și Dorel Abraham, pe lista colaboratorilor securității“, în care prezenta un document de arhivă, un tabel cuprinzând 200 de presupuși colaboratori ai UM 0225 din cadrul Departamentului Securităţii Statului, unitate specializată în urmărirea emigraţiei româneşti. Consternat de faptul că domnul Hodor a publicat lista fără alte dovezi și că în respectiva listă a apărut și numele preşedintelui Academiei Române, reputatul istoric Ioan Aurel Pop, am căutat să cercetez cu atenție materialul în cauză, pentru a vedea argumentele și dovezile prezentate. Mărturisesc că modul de lucru al domnului Hodor seamănă foarte mult cu stilul Securității ceaușiste.

Trebui știut că, în conformitate cu art. 2 lit. b din OUG 24/2008, chiar dacă cineva a scris note informative pentru Securitate, nu va fi declarat colaborator al respectivei instituții dacă în notele în cauză nu au fost denunțate activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi dacă informațiile respective nu au dus la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De aceea, persoanele care au dat către Securitate note inofensive, în care nu dezvăluiau atitudini potrivnice regimului totalitar, precum Marian Munteanu, William Totok, Mircea Dumitru, nu au primit din partea CNSAS statutul de colaboratori ai Securității. Cum domnul academician Ioan Aurel Pop avea încă din anul 2009 Adeverința nr. 2689 a CNSAS, în care se arăta clar că: „Nu există date din documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau de colaborator al Securității, în sensul legii, cu privire la domnul POP Ioan Aurel“, a fost un adevărat șoc încadrarea Domniei Sale în categoria colaboratorilor Securității. Cum specialiștii au reacționat imediat și au demonstrat că acțiunea domnului Hodor nu are legătură cu nevoia cunoașterii adevărului istoric, iar lista în cauză, întocmită de securiști, nu a fost verificată prin cercetări serioase în arhive, pentru a se vedea situația reală a celor 200 de persoane asupra cărora se aruncă iresponsabil anatema de colaboratori ai Securității, ne vom limita la câteva observații legate de semnificațiile acestui scandal, având ca țintă decredibilizarea Academiei Române în anul Centenarului.

În primul rând, chiar și după o superficială studiere a articolului domnului Hodor, se observă că Domnia Sa a reușit contraperformanța să încalce, simultan, regulile CNSAS și ale cercetării istoriografice, arhivistice. Orice istoric avizat asupra perioadei și a modului de operare al Securității știe că statutul de colaborator presupunea câteva etape obligatorii și condiții foarte stricte, nerelevate de lista în discuție. Apoi „studiul istoric“, pentru care a solicitat domnul Hodor documentul, s-a dovedit a fi o penibilă compunere pionerească tip demascare – înfierare, prin care domnul Pop este acuzat de diverse delicte de opinie și de o închipuită adversitate față de noile generații „digitale“. În loc să ne prezinte documentele conexe listei, care să justifice acuzațiile aduse, precum angajamentul față de Securitate, dosarele de rețea, numele conspirativ, locul deținut în planurile de muncă (de măsuri) ale Securităţii, notele informative date, aprecierile ofițerilor privind valoarea muncii domnului Pop, în loc să dovedească cu probe clare câte destine a distrus, prin presupusa colaborare cu Securitatea, domnul academician Pop, impostorul Mădălin Hodor se apucă să critice opiniile și atitudinile Domniei Dale din ultimii ani, precum o așa-zisă ostilitate la adresa generației tinere din România, deși, de fapt, domnul Pop a pus în discuție o anumită educație cu efecte păguboase, că nu degeaba statisticile ne arată un analfabetism funcțional de 40%. În ceea ce privește impactul social media asupra educației, acesta nu a fost chiar atât de benefic pe cât și-au imaginat unii, avertismentele de acum doi ani ale academicianului Pop legate de Facebook nefiind deloc lipsite de temei, de vreme ce în urma scandalului Cambridge Analytica, chiar fondatorul acestei rețele, Mark Zuckerberg, a fost audiat în faţa Senatului american, unde a declarat spăsit că „Nu am conştientizat responsabilitatea enormă pe care o avem. A fost o mare greșeală“.

Domnul Hodor și o serie de experți în totalitarism, precum domnul Vladimir Tismăneanu, s-au întrecut să ne povestească cât de periculoasă era UM 0225 şi agenţii ei. Astfel, informaţiile obţinute de colaboratorii unităţii în timpul misiunilor din exterior (schițe ale caselor unde erau invitaţi, informațiile despre planurile de viitor ale prietenilor din emigrație, despre membrii familiilor acestora și multe alte detalii) au fost exploatate de Securitate în conceperea planurilor de anihilare a „emigraţiei ostile“, fiind apoi realizate atentate cu bombă, iar prin intermediul unor grupări mafiote s-au pus la cale violențe fizice și s-au lansat ameninţări cu moartea la adresa celor care criticau din străinătate regimul Ceaușescu. Da, așa stăteau lucrurile, dar sunt în măsură domnii Hodor și Tismăneanu, ori doamna Sabina Fati, să ne dovedească, cu documente, cum putea domnul Pop combate emigrația, fără să se deplaseze în străinătate? Ce „schițe ale caselor unde era invitat cu inima deschisă“ putea realiza domnul Ioan Aurel Pop, dacă singurele țări vizitate de Domnia Sa atunci au fost Bulgaria, Ungaria și Uniunea Sovietică? Ce fel de colaborator al Securității putea fi domnul Pop, unul prin corespondență? Prin ce miracol ar fi reușit Domnia Sa, cu trei articole de istorie medievală scrise la Cluj, să demoleze emigrația anticomunistă din Occident? Oricum am privi lucrurile, nu există „activitatea“, „meritele“, „rezultatele“, care să ne permită să-l considerăm pe domnul academician Pop un lucrător destoinic, un „brigadier“ fruntaș al Securității, așa cum îl califică toboșarii Revistei 22.

În același timp, știam că rezultatele unei cercetări istorice demne de acest nume se publică după încheierea lor, nu în faza de debut a investigației, iar locul firesc în care revelațiile domnului Hodor ar fi trebuit să apară era reprezentat de Caietele CNSAS, nu de revista GDS, ori de Arici Pogonici. Până la urmă, lista lui Hodor pare mai degrabă a fi fost menită să justifice niște acuzații numai bune de rostogolit în presă și a da ocazia unui întreg cor de propagandiști să cânte aria calomniei, în special împotriva președintelui Academiei Române. Că nu aflarea adevărului este miza, o dovedesc chiar redactorii Revistei 22. Dezvoltând atacul inițiat de Mădălin Hodor, doamna Sabina Fati îi reproșa academicianului Ioan Aurel Pop faptul că nu aduce nicio lămurire referitoare la prezența numelui Domniei Sale pe lista de presupuși colaboratori ai fostei Brigăzi Antiemigrație a Securității. Din câte știm, proba colaborării trebuia făcută de „cercetătorul superior“ Hodor, nu de către cel acuzat, care ar trebui, că tot vorbim de statul de drept și democrație, să se bucure de prezumția de nevinovăție. De fapt, prin publicarea acestei liste, așa cum a făcut-o, domnul Hodor s-a descalificat moral și profesional, fiind numai bun de dat în judecată pentru calomnie și încălcarea regulilor instituției la care lucrează. Dacă ar fi fost cu adevărat interesat de aflarea adevărului, domnului Hodor i-ar fi fost de mare folos niște lecturi din Gabriel Andreescu (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, Iaşi, 2013) și Flori Bălănescu (Dezambiguizarea arhivelor Securităţii, un puzzle întortocheat, revista Timpul, Iași, februarie – mai 2013), putând astfel să se edifice asupra precauțiilor absolut necesare reclamate de cerce­tarea trecutului totalitar.

Din cele publicate în Revista 22, înțelegem de la domnul Hodor că arhivele Securității sunt depozite de adevăruri, această instituție represivă nefiind câtuși de puțin specializată în intoxicări, manipulări și dezinformări, rostul ei fiind doar acela de a cerceta științific societatea comunistă. Oare orice a produs Securitatea trebuie privit ca pe un obiect de cult, nu cercetat și evaluat după o metodologie bine pusă la punct? Dacă așa ar sta lucrurile, cercetătorul nu ar mai fi obligat să facă vreun minim efort de investigație, analiză, interpretare, corelare, fiind suficient să publice în orice fițuică, orice îi cade în mână, pentru a lumina opinia publică cu minunatele adevăruri descoperite în tainițele Securității. Să nu ne amăgim totuși că adevărul iese din arhivele Securității de mânuță cu domnul Hodor. Dacă reconstituirea trecutului și aflarea adevărului ar putea fi realizate spontan, prin simpla publicare a unor documente, atunci nu ar mai fi nevoie de istorici, de metodologii de cercetare, de critica izvoarelor, de legi privind accesul la dosarele Securității. Mai mult, CNSAS-ul ar deveni un fel de autoservire, oricine putând prelua de acolo cantități mai mici sau mai mari din „adevărurile“ aflate în depozite. Știam însă că Securitatea era renumită pentru minciună, disimulare si intimidare, nu pentru recoltele de adevăruri la hectar. Doar niște țațe ignorante pot considera că tot ceea ce descoperim în arhivele Securităţii reprezintă literă de Evanghelie, ori că imaginea trecutului totalitar nu ar trebui întregită şi interpretată prin coroborarea surselor conexe. Domnul Pop nu putea servi Securitatea fără a se fi deplasat în Occident, fără a călători frecvent acolo, mai ales în calitate de profesor invitat, pentru a avea o bună acoperire pentru relaţia cu Securitatea. Nu mai vorbim de faptul că, așa cum a arătat Gabriel Andreescu, chiar în situația în care există un dosar de Reţea, precum în cazul lui Mihnea Berindei, acesta poate fi o făcătură, „dovezile“ de acolo fiind produsul unor încercări de racolare, retuşate ulterior de ofiţerii Securităţii. În acest caz, Securitatea a folosit declaraţiile date în urma unor interogatorii, pentru a realiza colaje menite să îl indice pe Berindei drept colaborator al instituției. Iar pentru ca dificultățile aflării adevărului să fie și mai mari, deseori ne lovim de imposibilitatea accesului la integra­litatea dosarelor, pentru că unele sunt clasificate la siguranţă naţională.

Între timp, am observat că Revista 22 și-a schimbat spectaculos poziția, de la „Lista lui Hodor demonstrează o dată în plus că elita intelectuală colaboraționistă a ocupat în cei aproape 30 de ani de la căderea comunismului locuri importante în universități, în politică, administraţie şi mass-media“, la „Revista 22 cere public tuturor instituțiilor implicate în procesul deconspirării Securității să facă demersurile legale în vederea clarificării subiectului colaboratorilor Centrului de Informații Externe (CIE)“? Oare nu era normal ca revista să aștepte „clarificarea subiectului“ înainte de a publica articolele calomnioase? Acum s-au trezit redactorii ei să ceară desecretizarea și predarea către CNSAS a dosarelor aflate în custodia SIE? Dacă onor conducerea revistei nu avea habar dacă „acei oameni au colaborat sau nu cu Securitatea, dacă au avut sau nu un angajament, dacă au dat note informative sau rapoarte despre românii stabiliți în Occident“, de ce s-a avântat să-i acuze, fără probe, de colaborare cu Securitatea?  Dacă nu știa toate acestea, de ce s-a grăbit să stigmatizeze și să calomnieze perso­nalitățile prezente pe lista lui Hodor? Să înțelegem că întâi condamnăm, apoi cercetăm? Că nu mai există deontologie jurna­listică, prezumție de nevinovăție, responsa­bilitate pentru cuvântul tipărit?

Cum crede conducerea Revistei 22 că putem ajunge la adevărul istoric, publicând iresponsabil orice document din arhivele Securității, fără o minimă verificare? Aceasta să fie calea? Iată de ce primul pas ar fi trebuit să fie cercetarea amplă a arhivelor, pentru a se vedea dacă personalitățile de pe lista lui Hodor au fost sau nu agenți de influenţă, informatori, colaboratori. Cum termenii nu se confundă, trebuia ținut seama și de faptul că noțiunea de „colaborator“ are un conținut mai larg, față de aceea de „informator“. Gabriel Andreescu arăta în lucrarea amintită că „în sensul servirii regimului, colaboraţionismul ar acoperi un număr considerabil de comportamente, începând cu aderarea la PCR“, iar colaborarea cu Partidul a fost la fel de nefastă, ca şi colaborarea cu Securitatea. Să nu pierdem din vedere faptul că Securitatea a fost poliţia politică a regimului de dictatură creat de partidului unic, iar Revista 22 a ajuns să promoveze, cu sau fără voie, un stil securistoid – discreţionar, ignorând în dezvăluirile sale „aparatul de represiune comunist“, toată atenția fiind orientând spre fostele victime ale regimului totalitar. În acest context, sunt pe deplin justificate aprecierile domnului Andreescu: „Va rămâne subiect de meditaţie istorică cum a fost posibil ca o parte din intelectualitate să-şi hărţuiască simbolic cu atâta cruzime colegii, în loc să-şi îndrepte degetul acuzator către oameni care le striviseră pe vremuri aspiraţiile“.

Oare unde am mai văzut noi astfel de metode, precum acelea folosite de redactorii Revistei 22? Nu cumva în curtea Securității, mai ales în perioada Dej–Pauker, când teroarea securistă era la apogeu, iar un simplu denunț, o banală „demascare“ te puteau arunca în închisoare sau îți puteau aduce chiar condamnarea la moarte? Și de ce abia acum Revista 22 sună din corn mobilizarea societății civile pentru susținerea demersului desecretizării și predării către CNSAS a dosarelor deținute de puzderia de servicii secrete de la noi? În trei decenii, nu a avut nimeni din conducerea revistei revelația acestei necesități? Constatăm, prin astfel de scandaluri de presă, că desecretizare arhivelor Securității a fost târzie și selectivă, după cum tardivă și fără urmări a fost și condamnarea comunismului în România. Dacă regimul comunist nu a fost supus unui veritabil proces, în urma căruia să răspundă legal vinovaţii şi responsabilii sistemului totalitar, nu este scandalos să stigmatizăm și condamnăm din punct de vedere moral exclusiv pe colaboratorii Securității? Ba să facem acest lucru doar pe bază de bănuieli, zvonuri și documente incomplete, scoase selectiv la un moment dat din arhive? Credem că trecutul trebuie cunoscut pentru a nu fi repetat, nu pentru a lansa fake news, a dezinforma și manipula, ori pentru a fi pus în slujba unor interese dubioase, redescoperindu-se cu această ocazie metodele Securității, adaptate creator la noile condiții și interese.

Prof. Constantin Toader