Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Reflecții asupra Strategiei naționale de educație parentală în România 2018-2025

Reflecții asupra Strategiei naționale de educație parentală în România 2018-2025


Aflând despre dezbaterea publică refe­ritoare la implementarea unei strategii naționale de educație parentală, am dorit să punctez câteva reflecții personale. În realizarea acestei sarcini, mă bazez doar pe analiza textului în chestiune, fără a face referire la alte aspecte pedagogice, juridice, sociale, ce ar fi meritat atenția conceptorilor acestei strategii. Astfel:

1. În calitate de doctor în Științele Educației la Universitatea din Strasbourg (Franța) și expertă pe politici de educație de-a lungul vieții organizate de Organizațiile internaționale (UNESCO, OIM, OCDE, Consiliul Europei), Uniunea Europeană și actorii naționali (România), mă uimește faptul că decidenții politici din România au considerat că educația parentală este una dintre prioritățile absolute a politicilor educaționale din România. A eradicat țara toate fisurile educative? Ca cercetător și analist al politicilor educaționale, pot spune că la o primă lectură a documentului se resimt o discordanță majoră referitoare la definiția educației parentale. Pe de o parte, se vehiculează necesitatea conștientizării părinților asupra rolului pe care îl au în creșterea și dezvoltarea copiilor, prezentându-se câteva paliere de acțiune explorate în diferite țări: copii cu nevoi de suport special, perspectiva medico-socială, culturi locale. Se consideră, totodată, că, în România, aceste măsuri ar fi bine-venite pentru a răspunde unor realități dureroase: mortalitate infantilă, distrofie, malformații congenitale, abandon școlar, copii ai căror părinți lucrează în străinătate, sărăcie, copii abuzați, exploatați, neglijați etc. Pe de altă parte însă, se evocă mentalități tradiționale ale părinților ce ar avea nevoie de un sprijin extern, pentru a respecta interesul superior al copilului  și care echivalează cu „crearea unei noi culturi familiale“, „respectarea modelelor familiale și educaționale existente în societate, fără a impune modele unice considerate ideale“, „stimularea interesului pentru o nouă cultură familială“, precum și „revizuirea stilurilor parentale din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării stereotiputilor de gen, care influențează traseele de viață diferite ale fetelor și băieților“, urmând ca toți copiii să fie „beneficiari indirecți ai programelor de educație parentală“. Se remarcă destul de ușor că esența educației parentale iese complet din contextul inițial. Ce este exact educația parentală? În teorie, se scot în evidență unele aspecte ca sărăcia, abandonul școlar, în timp ce în realitate, la nivel național, educația parentală este axată explicit pe înlăturarea convingerilor referitoare la familie.

2. Referitor la conceptul de „familie“, în calitate de jurist, doresc să fac următoarea precizare. Dincolo de orice afiliere religioasă, conceptul de familie este o moștenire identitară și culturală pe care umanitatea a structurat-o din vremuri îndepărtate și pe care ne-a transmis-o ființial pentru a defini relația dintre un bărbat și o femeie. Faptul că în ultimii ani se încearcă o distorsionare a familiei ar putea fi catalogat că un „furt de proprietate identitară“, dacă ar fi să facem o paralelă cu proprietatea intelectuală. Pentru ce să se preia un concept și să se apropieze într-o manieră străănă de ceea ce îl definește? Oare nu ar fi fost mai oportun ca promotorii altor structuri interpersonale să creeze o terminologie proprie? Promovându-se ideea că „familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, o constelație de idei, imagini și terminologii“, sunt cumva vizate explicit convingerile părinților referitoare la familia întemeiată între un bărbat și o femeie?

3. Iar dacă se poate răspunde afirmativ la întrebarea precedentă, atunci este nevoie să mai menționăm un alt aspect juridic. În sprijinirea educației parentale, se evocă o serie de recomandări emanând de la Consiliul Europei. Dar fiind faptul că am lucrat la Consiliul Europei chiar în Serviciul pentru drepturile copilului, doresc să subliniez faptul că recomandările Consiliului Europei nu au un caracter obligatoriu pentru statele membre, însă tot la nivelul acestei organizații există Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, act cu caracter obligatoriu ce garantează la art. 2 din Protocolul 1 „dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice“. În aceste condiții, strategia de față, axându-se pe niște recomandări, nu subestimează un drept fundamental în virtutea căruia părinții pot educa propriii copii conform convingerilor lor religioase și filosofice? Mai mult, în Strategia națională este declarat explicit faptul că „serviciile de sprijin a parentalității […] sunt fundamentate pe faptul că modificarea convingerilor, atitudinilor și comportamentelor părinților conduce la modificarea comporta­mentelor copiilor, iar parentalitatea nu este înnăscută, ci este învățată și exersată“. Este vorba despre o îndoctrinare în masă care ar viza schimbarea convingerilor părinților, convingeri al căror respect este garantat atât în Convenția europeană a drepturilor omului, cât și în Declarația universală a drepturilor omului și în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene?  

4. Legat de acest aspect, în strategia națională de educație parentală se evidențiază faptul că „educația adulților nu poate deveni obligatorie“ și că măsurile legislative din România „nu stipulează nevoia sau obligativitatea educației parentale“. Am văzut deja anterior că dacă această educație parentală vizează schimbarea „convingerilor religioase și filosofice ale părinților“ se încalcă un drept fundamental recunoscut atât la nivel european, cât și internațional. Iar la nivel național apare o altă problemă. De care minister relevă educația adulților și, în special, educația parentală? Ministerul Educației sau Ministerul Muncii? Cum s-a realizat concertarea între diferitele ministere? Care este rolul jucat de Ministerul Muncii în implementarea acestei strategii, dat fiind faptul că informațiile prezentate la pagină 34 sunt destul de lacunare, și anume „realizarea studiilor și cercetărilor în domeniul educației parentale“.

5. Mai mult, se dorește implementarea unei strategii naționale de educație parentală fără însă a se detalia conținutul acestei educații parentale. Se enunță  existența educatorilor parentali acreditați de HoltIS, „revizuirea cadrului normativ“, „completarea legislației în vigoare“, „elaboarea, aprobarea și implementarea unui curriculum integrat la nivel național“, „introducerea disciplinei opționale «Educație parental㻓, „realizarea cursurilor de educație parentală“, „operarea de modificări și completări la cadrul legal și normativ“. Însă nu se detaliază care este conținutul acestei formări. Orice pedagog ar adresa următoarele întrebări: „Care este conținutul acestei oferte educative? Care sunt principalele teme abordate? Pe baza căror unități tematice se dorește schimbarea cadrului legislativ? Din păcate, în strategia națională nu există elemente de clarificare în acest sens. Cum ar fi posibil să se vizeze modificarea unui cadru legislativ național, strâns ancorat în dreptul european și național, fără a avea cunoștință de direcțiile în care se dorește schimbarea?

6. Se evocă destul de vehement sărăcia cu care se confruntă o parte a populației românești, în special cea din mediul rural, situația copiilor provenind din familii nume­roase sau monoparentale, cât și conse­cințele acesteia asupra abandonului școlar etc. Situația este într-adevăr dramatică, iar România trebuie să facă eforturi rapid pentru eradicarea sărăciei. Pe fondul unei săracii crunte, implementarea acestei strategii este costisitoare din punct de vedere financiar întrucât „după etapa de formare a educatorilor parentali, ar fi  necesară o alocare bugetară de 295.041.105 lei pentru primul an“, la care s-ar adăuga „implicarea universităților în dezvoltarea unor programe de formare inițială și continuă în domeniul educației parentale“. Alocarea acestor sume ar putea fi catalogată ca fiind o adevărată pomană ministerială, însă care a fost motivația decindeților politici în a considera educația parentală ca unul dintre vectorii – dacă nu cel mai important vector – în lupta pentru eradicarea sărăciei? Este educația parentală singura sau cea mai propice cale pentru a sprijini familiile care trăiesc sub pragul de sărăcie?

7. O analiză atentă a textului evidențiază o varietate de discriminări la adresa diferitor categorii socio-culturale, instituții și situații: „părinții cu nivel mai scăzut de educație“, „numărul ridicat de sarcini în rândul adolescentelor și prevalența căsătoriilor timpurii în comunitățile sărace și marginalizate“, „propaganda negativă făcută de reprezentanții bisericii“ împotriva vaccinării etc. Dacă se vizează educația părinților cu nivel de educație redus, nu este această etichetă discriminatoare și, în plus, nu se poate vorbi despre o manipulare a unei populații vulnerabile, dat fiind faptul că mobilul principal al Strategiei este „schimbarea convingerilor“? Oare nu există cetățeni integri ale căror mămici erau adolescente în timpul sarcinii? Nu este vorba despre o discriminare și acuzație nefondată atunci când se afirmă că Biserica a manifestat punctul de vedere referitor la consecințele vaccinării, dat fiind faptul că aceeași opinie a fost dată publicului de către diverși medici, părinți, naturopați etc.?

În lumina acestor elemente enunțate mai sus, am convingerea că Strategia națională de educație parentală ar trebui exclusă dintre prioritățile educative actuale ale societății românești.

Mihaela-Viorica Rușitoru