Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Reforma care nu se mai termină

Reforma care nu se mai termină

constantin-cucosRealitatea educaţională românească se află în continuă prefacere. Este supusă necontenit unor schimbări bulversante, incoerente sau indecise pentru cei puşi s-o facă, dar şi pentru beneficiarii ei. E un „şantier” permanent. Disconti­nuităţile, amatorismele, experimentările îşi fac prezenţa în şcoala noastră. Prea puţin din ce se stabileşte durează, aproape nimic nu e previzibil, ce va fi în viitor nu se ştie. Nu există mecanisme sau instrumente care să asigure continuitatea, extirparea a ceea ce este revolut, evoluţiile periculoase, iar pe de altă parte, să garanteze introducerea practicilor bune, extin­derea expe­rienţelor pozitive. Fiecare echipă ministerială ia de la început procesul inovativ de la sine putere. Ca şi cum cu ei ar începe totul. Pe de altă parte, „ghidajul” pedagogic şi opinia specia­liştilor în educaţie, atâtea câte se exprimă, nu sunt luate în seamă, sunt, eventual, solicitate formal, iar mai apoi sunt pur şi simplu ignorate. Mai totul este hotărât de decidenţi, de politicieni (ca să nu spunem politruci).

Aşa cum am afirmat mai sus, reacţiile din partea celor care se pricep la educaţie sunt deseori minime. Sunt mai reactivi beneficiarii educaţiei (părinţii, elevii) sau jurnaliştii în raport cu evoluţiile pernicioase din educaţia copiilor, mai ales când „cuţitul ajunge la os”. Trebuie să recunoaştem că exprimarea punctelor de vedere ale specialiştilor în legătură cu realitatea educa­ţională proximă este rară, izolată, accidentală, difuză. Mai toţi s-au retras în „turnul de fildeş” al speculaţiilor, căutărilor sau cercetărilor proprii, dacă e să ne referim la mediul academic, de pildă. Se fac frumoase şi ingenioase cercetări, studii, teze de doctorat, articole ISI etc., centrate deseori pe rezolvarea unor probleme concrete şi emiterea unor soluţii cu adresabilitate exactă, dar totul se consumă (şi se termină) ca un „joc gratuit”, autocontemplativ, în limitele amfiteatrelor sau cabinetelor, fără niciun impact asupra politicilor educative concrete. Nu există circularitate profi­tabilă între cei care construiesc proiecte şi decidenţi. De „comenzi” ferme către „producă­torii” de piste educaţionale nici nu mai vorbim.

Pe de altă parte, a construi piste frumoase de acţiune, dar nu şi a lupta pentru implementarea lor, e o formă de pasivism şi chiar de laşitate. Ştim, au fost perioade când mai eram întrebaţi sau consultaţi în legătură cu mersul lucrurilor. Treptat, s-a instalat şi o anumită delăsare printre noi, tocmai din pricina acestei neluări în seamă sau consultări formale.

De precaritatea sistemului şi procesului nostru educaţional se fac vinovaţi nu numai cei care îl legiferează sau îl administrează – destul de vremelnic, după cum se poate constata –, dar şi cei care îl „confecţionează”, îl prefigurează sau îl validează „tehnic” în laboratoarele instituţiilor de cercetare sau în cabinetele universitare, după principii intrinseci domeniului şi datelor ştiinţelor psihopedagogice. De precaritatea procesului se fac vinovaţi, în egală măsură, şi „executanţii”, oamenii din sistem, care nu pun în chestiune validitatea „ordinelor”; sunt cei care se supun orbeşte unor decizii sau comandamente discutabile de ordin administrativ şi, uneori, chiar de ordin ştiinţific sau metodic, fie că e vorba despre profesori, fie de manageri la diverse niveluri în învăţământ (un anumit mimetism sau spirit de masă se poate sesiza şi la educatori, care aşteaptă de la „cei de sus” modelele „cele mai bune” de proiectare, de implicare, de execuţie etc.).

Sunt şi intervenţii, uneori destul de vocale, care vin de la reprezentanţi ai unor organisme neoficiale care propun scenarii ale schimbării ce merită a fi luate în seamă. Aceştia au marele merit că semnalizează probleme, deficite, evoluţii catastrofice, secvenţial propun şi soluţii. În materie de educaţie, nimeni, luat individual, nu deţine cheia miraculoasă a ieşirii din impas. Totuşi, statuarea unui for consultativ pe lângă ministerul de resort ar putea fi un început de punere la treabă a unui corp de specialişti care să construiască, să directiveze, să cenzureze (tehnic, epistemologic) ceea ce factorilor de decizie le trece prin cap. Nu ar fi rău să se instituie un consiliu naţional, format din experţi educaţionali (selectaţi din mediul universitar, institute de cercetare de profil, organizaţii nonguvernamentale reprezentative, şcoli), stabil şi imun faţă de fluctuaţiile politice, care să propună o viziune, să filtreze sau să valideze ceea ce urmează să se pună în fapt. Desigur, la nivel de decizie, actorii principali (ministru, secretari de stat) urmează aceeaşi logică electivă presupusă de democraţia politică, schimbările fiind adesea inerente. Acest consiliu de experţi în educaţie însă ar asigura continuitatea şi coerenţa procesuală la nivel de sistem şi ar funcţiona ca un garant al unei optime stabilităţi şi al unei evoluţii predictibile.

Echidistanţa politică şi ideologică este un principiu care trebuie respectat într-o astfel de construcţie. Singura „ideologie” care se cere a fi profesată este aceea că trebuie reacţionat la ce se petrece în educaţie din perspectiva unei situări obiective, critice, ştiinţifice, echilibrate, apelând la cunoscători sau experţi pentru fiecare palier sau evoluţie educaţională în parte. Este bună opinia (la educaţie, ca şi la sport, se pricep mulţi…), dar simpla pălăvrăgeală nu duce la nimic. „Datul cu părerea” este o pierdere de vreme, iar uneori e folosită drept tehnică de amânare sau manipulare. Ceea ce ar fi de aşteptat este luarea de poziţie avizată, susţinută de expertiză şi autoritate epistemică.

Implicarea efectivă, luările de poziţie din partea celor care cunosc fenomenologia educaţională ar putea constitui căi de îmbunătăţire a procesului naţional de formare. Nu orice „vis” în materie de politică educaţională poate fi întrupat şi în realitate, iar decidenţii nu trebuie lăsaţi „de capul lor”, căci se vede cu ochiul liber unde ne aduc. E nevoie urgentă de exprimarea şi de intervenţia specialiştilor în educaţie. A venit ceasul să „coborâm” pe pământ, să acţionăm, nu numai să brodăm în minte principii şi proiecte frumoase.

Prof. univ. dr. Constantin CUCOŞ,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Al.I. Cuza, din Iaşi