Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Educatie in Uniunea Europeana » Reforma franceză a şcolii

Reforma franceză a şcolii

De câtva timp, în media, dar şi pe unele reţele de socializare au apărut o serie de informaţii cu privire la reforma franceză a şcolii preuniversitare. Televiziunea Română, la emisiunea „Cool-tura“ („Cultura“, pur şi simplu nu se putea, trebuie să fie totul… cool), a organizat chiar o discuţie de o jumătate de oră, având ca invitat un intelectual cvasiconservator în vederi, despre intenţiile actualului ministru al educaţiei din Franţa. Cei mai mulţi au văzut în această Reformă ceea ce trebuia văzut, adică o încercare de a reabilita şcoala ca autoritate şi cultură, rădăcinile culturale şi pedagogice ale şcolii, mai bine zis, despre care tânăra generaţie trebuie să aibă o imagine. În acest context, intenţia, sau decizia, de a se introduce/reintroduce greaca şi latina în liceele franceze a avut darul să readucă în discuţie interesul pentru o viziune „clasică“ asupra educaţiei, în numele unui bun-simţ care nu trebuie văzut doar ca o chestiune de conjunctură, ci mai degrabă ca un reflex al unei modernităţi câştigate odată cu Renaşterea.

Ceea ce puţini au văzut sau nu au vrut să vadă este faptul că bacalaureatul francez nu se va mai da la  11 materii, ci doar la patru, între acestea fiind, oarecum neaşteptat, filosofia. Spun neaşteptat fiindcă, atâta vreme cât o programă în acest sens nu poate fi consultată, e greu să înţelegi deocamdată decizia/propunerea. Până una-alta, ea pare a fi un fel de ipostază a unui exotism frecvent azi în educaţie…

Dar dincolo de cum va arăta Reforma franceză a educaţiei, un fapt e mai ales tulburător şi acesta nu se putea să nu fie observat. E vorba despre o realitate a cărei dinamică a avut ca start mişcările studenţeşti din Franţa din anii ´60, mai precis din 1968. Atunci, o generaţie întreagă a reuşit să creeze o falie în multe domenii ale culturii şi societăţii contemporane franceze şi nu numai. A avut loc o ruptură teribilă între cei care apucaseră războiul, participaseră la el, şi cei cărora li se povestea despre acest război, despre responsabilitatea noilor generaţii, despre cum trebuia să arate lumea de mâine. Cert este că toate aceste frământări au coagulat mişcări studenţeşti de anvergură şi au generat o adevărată revoluţie în educaţie. De atunci şi până azi, cu execepţia parţială a ţărilor din Est, comunizate, şcoala europeană a trecut din reformă în reformă, filosofia de bază fiind centrată, în cele din urmă, pe o slogan concretizat  în cele din urmă în sintagma „elevul în centrul educaţiei“. Se ştie foarte bine ce înseamnă azi o educaţie centrată pe elev. Dincolo de înţelesul conceptului, interpretat uneori sub semnul excesului sau chiar al aberanţei depline, rezultatele acestor reforme par a-i nemulţumi astăzi în special pe francezi, deţinătorii cândva ai unui sistem de învăţământ liceal riguros şi celebru în felul său. Fiindcă liceul francez, ca şi Sorbona, a fost sute de ani mai mult decât o instituţie, a fost un fel de emblemă a Franţei…

Dar ce constată astăzi ministrul educaţiei şi, se pare, foarte mulţi dintre francezi? Că lucrurile nu stau deloc bine. Că autoritatea şcolii a scăzut dramatic şi odată cu ea cea a profesorului. Că ideea de permisivitate în numele unui egalitarism utopic şi al unei democraţii ajunse la fundul sacului a adus în cele din urmă deservicii reale şcolii franceze (şi nu numai!) care n-a făcut altceva decât să genereze fel de fel de utopii: utopia eliberării de note, utopia învăţării de plăcere. Etc. Noi înşine recunoaştem toate aceste lucruri în limbajul de azi al unora dintre reformatorii educaţiei în România, dar şi în programele unor instituţii, care au ajuns să vadă în şcoală calea realizării… fericirii!… În acelaşi timp însă, reducerea numărului de discipline de la bacalaureat, preconizată de actuala reformă din Franţa, ne atrage atenţia asupra faptului că e de neimaginat totuşi o „restauraţie“ integrală a vechii şcoli, al cărei academism excesiv, vrem, nu vrem, a rămas şi va  rămâne cumva în afara vremii… Asta nu înseamnă însă renunţarea la competiţie şi efort intelectual, caracteristici ale vechii şcoli, ne spune indirect ministrul francez al educaţiei. Şi nu înseamnă a face din şcoală un fel de mall din care iei doar ceea ce-ţi place şi are gustul bun. Mai mult decât atât: marea criză a şcolii de azi este asociată cultivării îndoielnice sau confuze a valorilor morale specific-europene, acestea fiind înlocuite de fel de fel de postmodernisme care nu fac altceva decât să sugereze un relativism periculos şi destructurant mai ales pentru fiinţa umană tânără.

Mai aflăm că, deocamdată, există un fel de unanimitate în ceea ce priveşte intenţiile actualului ministru francez al educaţiei, domnul Jean-Michel Blanquer, colaborator apropiat al preşedintelui francez. Deocamdată, şi oarecum neobişnuit, zicem noi. Fiindcă nu ştim cât de departe s-a ajuns în Franţa cu privire cu destructurarea ideii de autoritate în educaţie, dar s-ar putea să nu fie aşa de uşor să se repare decenii de „jocuri periculoase“ a ceea ce a însemnat/înseamnă educaţie în viaţa unei naţiuni. Vom vedea.

În rest, la noi încă nu este, din unele puncte de vedere, prea târziu. Un examen oral serios şi riguros la bacalaureat la limba şi literatura română şi mutarea „comediei bufe“, numite evaluarea competenţelor de comunicare orală, undeva la sfârşitul clasei a X-a, unde se termină deocamdată învăţământul obligatoriu, sunt aspecte care pot fi cu uşurinţă reparate. Mai greu va fi desigur să găsim echilibru real în învăţământul obligatoriu între ceea ce am numit recent „cultura şcolară de bază“ şi „cultura academică“. Nu sunt nici eu adeptul egalitarismului, dar o şcoală obligatorie contemporană este menită să creeze în proporţii de masă un cetăţean minimal, indiferent de moştenirea genetică a individului, şi nu doar pentru 80 la sută din cetăţeni. Fiindcă, la urma urmei, în educaţie, problema importantă nu este întotdeauna cea a conţinuturilor/competenţelor, ci şi/sau poate mai ales aceea a metodelor.

În concluzie,  aş cita cuvintele unui comentator, care parafrazează ideile ministrului francez al educaţiei şi care arată cam aşa: „Una este însă egalitatea oamenilor în faţa legii, şi alta este când (aşa cum au făcut unii miniştri) renunţi la sistemul de notaţie în şcoală ca nu cumva să se simtă marginalizaţi elevii mai puţin pregătiţi (subl. ns.). Una este să încerci să creezi o societate bazată pe egalitatea şanselor, şi alta este abolirea competiţiei la şcoală, ca nu cumva cel care iese pe locul al doilea să nu se simtă «stigmatizat» sau «marginalizat» (subl. ns.). Gândirea politică corectă asociată cu diverse doctrine «egalitariste» au făcut mult rău învăţământului în Franţa, perturbând ritmurile şcolare şi toate reperele în materie de educaţie“.

Cât de mult adevăr este cuprins în aceste idei ale ministrului francez!

P.S. Ceea ce a făcut deocamdată concret noul ministru ne sună cumva cunoscut ca problematică: a reintrodus clasele bilingve (noi încă le avem!), studiul limbilor clasice (greaca şi latina), cântarea  Imnului Naţional, a blamat temperarea ideii privind inutilitatea orelor de „dictare“ cotidiană sau a „exerciţiilor de memorizare“.

P.P.S. Dacă există un paradox în toată această poveste, apoi paradoxul constă în faptul că  cei care fac actuala reformă  a educaţiei sunt  copiii unei generaţii care a reuşit să producă o ruptură istorică în educaţie. Ei par a recunoaşte astfel eşecul părinţilor lor. Este un lucru formidabil, câtă vreme nu este prea târziu. În acelaşi timp însă, moştenirea generaţiei părinţilor lor este prea mult legată de tot ce au însemnat aceste decenii, de mai târziile lecţii de „corectitudine politică“ care ni se dau azi în cele mai diverse domenii. De aceea, vorba cuiva, europenii sunt uneori de nerecunoscut azi în maniera în care par a fi uitat că  civilizaţia lor  europeană  este una creştină, aşa cum tot această civilizaţie este moştenitoarea celor trei valori ale Antichităţii greco-latine: adevărul, binele şi frumosul.

Adrian COSTACHE