Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Relevanța competențelor

Relevanța competențelor

În ultimul timp, a apărut în spațiul public o preocupare cumva tacită referitoare la ce tip de competențe ar fi utile pentru o bună integrare pe piața muncii, dacă mai sunt de actualitate unele dintre competențele formate în trecut, dacă sunt suficiente cele pe care oamenii reușesc să le dețină la un moment dat, principial vorbind: ce relevanță mai au acestea.

Fie pentru că societatea se schimbă accelerat, fie pentru că valorile adoptate nu mai permit fundamentarea unei motivații adecvate, oricum pare că o problematică serioasă privind competențele se deschide în fața pedagogilor, a psihologilor și, bineînțeles, a profesorilor, în munca lor de fiecare zi.

În școală, ne orientăm activitatea didactică după programa disciplinei predate, care precizează competențele generale, precum și pe cele specifice, iar aceasta ar trebui să ne lase o impresie liniștitoare. Probabil că atât elevii, cât și părinții ar fi suficient de mulțumiți dacă am reuși, prin ceea ce ne străduim să facem în cadrul activităților de învățare, să susținem formarea și dezvoltarea competențelor respective. Doar că atunci când întâmpinăm dificultăți, când ceva nu merge cum ar trebui, ne dăm seama că printre suspiciunile care pot apărea este și una care pune sub semnul întrebării chiar necesitatea de a mai avea o competență sau alta în sine. Ce rost are atâta muncă dacă, în fapt, un tânăr va învăța la locul de muncă ce are de făcut? Firma angajatoare oferă un curs de inițiere, îl monitorizează pe noul salariat un timp, până devine evident că s‑a integrat în organizație și totul o să fie bine.

Situația este una similară cu aceea a medicului, la care pacientul vine deja cu o opinie bine formulată despre suferința sa și despre medicația necesară pentru a se face bine, vizita la medic dorind să fie cumva doar o confirmare a modului său de a înțelege lucrurile.

Cum internetul oferă soluții aproape pentru orice, de ce să ne tot preocupăm de formarea competențelor? – ar putea să fie o nedumerire. Mai mult, în direcția unei democrații foarte permisive și urmând țelul de a satisface într‑o cât mai mare măsură pe cei implicați în educație, beneficiarul fiind îndreptățit să fie mulțumit de serviciile educaționale la care a participat, poate că ar trebui să ne reconsiderăm modul în care ne raportăm la competențe. O bună informare la momentul potrivit poate rezolva problema care  a apărut.

Tom Nichols, în cartea sa Sfârșitul competenței, Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, apărută în anul 2019, la Editura Polirom, ne atenționează că „Am ieșit din epoca premodernă, în care înțelepciunea populară umplea golurile inevitabile ale cunoașterii umane, am trecut apoi printr‑o perioadă de dezvoltare rapidă bazată preponderent pe specializare și competență, iar acum trăim într‑o lume postindustrială orientată spre informație, în care toți cetățenii se cred experți în orice“. (p. 19). Adevăratul expert e adesea receptat ca unul care face „apel la autoritate“, vrea să se impună cu orice chip, chiar dă dovadă de un elitism apăsător, vrea să își adjudece decizia, să facă uz de puterea sa epistemică. Deci nu are o poziție acceptabilă social, îi poate stânjeni pe ceilalți, le poate leza bunul respect de sine, ceea ce nu este corect din nici un punct de vedere.

Evident, o astfel de perspectivă nu este compatibilă cu activitatea educativ‑formativă desfășurată în școală, nici cu sistemul de valori al unei culturi autentice. Deși există o astfel de tendință în desfășurarea faptelor de viață, ea este una pe cât de facilă pe atât de superficială; se înscrie pe linia de argumentare conform căreia nu mai antrenăm memoria pentru că informația este oricum la îndemână, nu ne mai concentrăm atenția pentru un timp mai îndelungat pentru că avalanșa de informație ne‑a creat mecanisme de apărare prin rezistența la concentrare etc.

Ca dascăli, ne aflăm de multe ori în situația în care le vorbim elevilor despre ceea ce ar trebui să poată proba drept abilități de lucru intelectual, ce competențe ar trebui să dețină pentru a‑și atinge obiectivele pe care și le asumă în viață. Dialogul profesor‑elev este uneori deosebit de interesant, pentru că elevii încep să distingă între conținutul lecției și activitățile de învățare, pentru că se antrenează să rezolve aplicații și să transfere cunoștințele dintr‑un context în altul, fie că este vorba de unul teoretic sau de viața reală.

Experți ai domeniului se pronunță în legătură cu soarta competențelor în societatea contemporană. De exemplu, profesorul Mircea Miclea a popularizat teoria sa referitoare la necesitatea de a forma un set de metacompetențe, pentru a face față unui viitor despre care nu știm exact cum se va configura. Acestea sunt: deprinderea de a fi disciplinat (capacitatea de a fi autodisciplinat), antreprenoriatul (abilitatea de a surprinde oportunități), gândirea de designer (capacitatea de a utiliza cunoștințele în moduri inovatoare, eficiente), autonomia (capacitatea de reflecție independentă, ca o emancipare în raport cu aplicațiile informatice utilizate frecvent).

Desigur, drumul de la scolasticul Magister dixit la metacompetențe conștient formate este unul lung. Ipostaza maestrului a cărei autoritate nu se poate pune sub semnul întrebării, dat fiind probitatea sa morală și academică, nu mai este de actualitate în societatea contemporană.

Totuși, renunțarea de a mai cultiva în mod sistematic formarea competențelor poate însemna un risc pe care, pentru un viitor mai bun, școala nu și‑l poate asuma.

Ba mai mult, împotriva campaniei de a discredita importanța celor care dețin expertiza pentru un anumit domeniu de cunoaștere, împotriva cunoașterii tradiționale, cei mai mulți dintre dascăli vor fi de acord că trebuie să ia atitudine. Rolul școlii este să formeze competențe și să educe elevii în spiritul respectului acordat omului competent.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti