Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Repetenți la școala vieții

Repetenți la școala vieții

„N‑are carte multă, dar are școala vieții!“, spun adesea românii, cu o admirație mascată, despre un compatriot descurcăreț, care se mișcă în marginea legii sau în răspăr cu legea, îmbogățit peste noapte ori în durată, fără să bată la ochi, deținător de bani și bunuri, proprietar de case și mașini, care adaugă, de obicei, la opulență și un tupeu pe măsură. Zicerea folclorică de mai sus nu conține neapărat un blam categoric fiindcă – mioritici, deci toleranți – închidem adesea ochii la prestidigitațiile unora care răzbat fără să merite. Sintagma școala vieții este transparentă: insul cu școala vieții este uns cu toate alifiile (altă expresie sugestivă din aceeași sferă semantică), are experiență în relațiile cu oamenii utili, știe să‑i cultive, să‑i lingușească și să‑i răsplătească pe cei puternici și acționează mereu cu cinism pentru a‑și atinge scopurile, întotdeauna egoiste și meschine. Aceasta este o tipologie umană. Nu singura.

Există o categorie socială plasată mai jos decât cei cu școala vieții, mult mai periculoasă, de‑a dreptul amenințătoare pentru temeliile societății: lumea interlopă. Despre ea s‑a scris de mult și s‑au realizat emisiuni televizate. Oamenii vorbesc în șoaptă, de teamă, și niciodată n‑a fost luat cu adevărat taurul de coarne de către structurile statale competente. Cădea câte un cap, mediatizat intens, se mai destructura câte o rețea, ici‑colo, apele se linișteau o vreme, pentru a reizbucni seria scandalurilor. În orașele mari, medii și mici – aflăm cu stupefacție – există clanuri de tip mafiot care au la activ bătăi și crime, șantaj și camătă, trafic de carne vie și trafic de materiale periculoase. Ele pretind „taxă“ de protecție și sunt în relație ilegală cu polițiști și procurori, „cumpărați“ cu mari sume de bani negri. Lumea interlopă „acoperă“ foarte bine și exprimă cât se poate de exact crima organizată.

A trebuit să se producă tragedia de la Caracal pentru ca o țară întreagă să vadă brusc întunecimile infernului. Cuvintele par neputincioase în fața unor gesturi absolut inumane: violuri, crime, dezmembrări de trupuri, incinerări, asociate, de un monstru, cu declarații dintre cele mai sinistre și mai aiuritoare. „Odiseea“ Caracal scoate la iveală imaginea cea mai odioasă a unor oameni și, totodată, evidențiază câteva aspecte de o gravitate extremă:

1. Cârdășia criminală dintre interlopi, pe de o parte, și polițiști, procurori și alți reprezentanți ai structurilor statului, pe de altă parte, având ca vector esențial fărădelegea și banul. Este evident că nimeni n‑are voie să generalizeze și să acuze în bloc funcționarii statului odată cu instituțiile cărora le aparțin.

2. „Sindromul“ Caracal – de acum înainte poate fi numit așa – a generat o uriașă emoție națională, căreia i s‑a asociat un complex de sentimente: revoltă, plânset, compasiune, sete de dreptate rapidă, impulsul răzbunării imediate, solidaritate spontană cu familiile atât de greu încercate. Oameni simpli din județele țării s‑au dus la Caracal să aprindă o lumânare și să se roage pentru adolescentele dispărute atât de brutal. Este o stare colectivă ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

3. Urmarea acestor evenimente poate fi devastatoare în plan social: românii să nu mai aibă nicio încredere în instituțiile statului, cele care au menirea, prin Constituție și legi, să apere integritatea fizică și psihică a cetățenilor. Iar consecința acestei neîncrederi poate genera la rândul ei un tsunami devastator: anarhia. Sper din suflet ca aceste ipoteze dramatice să nu se confirme.

4. Ororile de la Caracal și din alte puncte ale țării, devoalate în timp cu intensități diferite și cu ecouri diverse în mentalul colectiv, vizează cel mai fragil segment al societății: copiii. Nu întâmplător, vehemența și indignarea marchează discursurile unor mesageri ai presei și ai societății civile. Dacă nu‑i putem apăra nici măcar pe copii de ferocitatea unor „rechini“ siniștri, orice om de bun‑simț se va întreba pe drept cuvânt: „Ce‑i de făcut?“ În primele zile ale dezvăluirilor incredibile de la Caracal, pe fondul unei emoții colective crescânde, oamenii simpli adunați în fața casei cu numărul 169, „cavoul“ tulburător al unor adolescente nevinovate, doreau cu ardoare să pună mâna pe criminal și să‑l linșeze.

5. Dacă poporul revoltat își va face singur dreptate, nu va mai fi nimic de făcut în această țară. Cu instituții corupte, deci slabe, cu funcționari incompetenți și ezitanți, cu servicii secrete preocupate prioritar de ecuațiile politice și de rezultatele finale ale alegerilor, cu lideri politici „acaparați“ de campaniile electorale și de tragerea de foloase pentru imaginea personală din tragediile colective, nu se va putea realiza mult invocata „curățenie generală“.

6. În momentul de apogeu al tensiunilor provocate de „cazul Caracal“, doamna Ecaterina Andronescu, astăzi fost ministru al educației naționale, a rostit o frază corectă pe fond, nefericită într‑un punct‑cheie: este de datoria și a copiilor, și a tinerilor să se protejeze în situații critice: să nu urce în mașinile unor persoane străine și, în general, să fie prudente, fiindcă iresponsabilitatea costă. A fost suficientă această apreciere pripită a demnitarului pentru a fi demis rapid din funcție de către prim‑ministrul Viorica Dăncilă. Să punem în oglindă (deși în cazul de față similitudinile sunt discutabile) prestația procurorului desemnat să ancheteze și să instrumenteze „cazul Caracal“ și care a dat dovadă de incompetență profesională, de o precară cunoaștere a legilor și care a fost doar suspendat, nu demis. Doamna Andronescu, fără a fi implicată juridic în acest caz, a formulat doar o recomandare de principiu, valabilă oricând și oriunde, și a sugerat o vină a victimei (lipsa prudenței). Procurorul avea o cu totul altă postură: el era în miezul evenimentelor și a stat inert câteva ore la poarta „casei groazei“, fără a acționa în vreun fel. Măsura celor două sancțiuni este disproporționată și asta se vede cu ochiul liber.

7. Întrebarea presantă a acestor zile fierbinți este următoarea: Va găsi societatea românească forța necesară, prin instituțiile sale abilitate, să stârpească definitiv clanurile mafiote, să frângă „coloana vertebrală“ a lumii interlope? De răspunsul la această întrebare depinde viitorul acestei națiuni. Înclin să cred că într‑un fel era România înainte de Caracal și altfel va fi după. Dacă toți criminalii și violatorii își vor primi pedepsele meritate și odată cu ei și funcționarii statului care le‑au fost complici, atunci putem spera într‑o lume mai bună și mai sigură. Va putea renaște România din propria‑i cenușă?

Teodor PRACSIU