Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » Restrângerea libertăţii de exprimare în statul totalitar, mijloc de control al individului şi al societăţii

Restrângerea libertăţii de exprimare în statul totalitar, mijloc de control al individului şi al societăţii

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului constituie baza juridică a statului de drept modern, suportul conceptual şi normativ pe care este edificată democraţia contemporană. Prin opoziţie, în sistemele totalitare, în regimurile dictatoriale, în orânduirile nedemocratice, conduse de pe poziţii autoritariste, autocratice şi oligarhice, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu sunt respectate, chiar dacă, în scop propagandistic, în cele mai multe rânduri, sunt prevăzute în Constituţie şi în legislaţie. În dictatură şi totalitarism, libertatea de exprimare este cea dintâi libertate controlată de autorităţi, limitată, cenzurată ori chiar interzisă, dată fiind însăşi natura ei şi potenţialul de risc pe care ideile şi opiniile liber exprimate îl prezintă în raport cu sistemele politice. Dacă, în democraţie, libertatea de exprimare comportă o serie de limitări şi restrângeri impuse de lege pentru respectarea intereselor colective şi a interesului naţional, pe de o parte, şi a drepturilor persoanei, pe de altă parte, în regimurile totalitare, restrângerea libertăţii de exprimare constituie un mijloc de control şi de coerciţie a cetăţeanului, un mod de limitare severă a unui drept fundamental şi chiar de interzicere a exercitării lui. Aceste abordări abuzive din punct de vedere juridic, moral şi social sunt asociate cu un întreg aparat al propagandei politice şi ideologice, care are drept ţintă influenţarea, manipularea individului şi a maselor, „spălarea creierelor” în direcţia îndoctrinării şi reducerii la tăcere a cetăţenilor şi a societăţii guvernate de regimul totalitar.

Regimul comunist şi libertatea de exprimare: interdicţii, control, cenzură, autocenzură
În România, în timpul regimului comunist, libertatea de exprimare, deşi garantată de Constituţie, a fost sever limitată şi controlată. Prin potenţialul ei de a genera curente de opinie, de a instiga pe cetăţeni, de a provoca proteste, mişcări şi revolte împotriva regimului, libertatea de exprimare a „beneficiat” de controlul strict al autorităţilor statului şi al organelor de represiune. Libera exprimare a avut cel mai mult de suferit, odată cu interzicerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în prima perioadă a comunismului românesc, de la instaurare până la începutul anilor ’60. A fost o perioadă neagră din istoria contemporană a ţării, era stalinistă, dominată de dogmatism ideologic şi fanatism politic, „obsedantul deceniu” (Marin Preda), în care elitele au fost neutralizate, prin aruncarea lor în puşcăriile comuniste, adevărate lagăre de exterminare, iar România, distrusă sistematic, în domeniile şi punctele-cheie ale statului. Exercitarea dictaturii şi a puterii totalitare s-a făcut, în primul rând, prin abolirea, de facto, a drepturilor şi libertăţilor omului.

După dezgheţul ideologic, odată cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, regimul comunist din România a parcurs un interval de relaxare ideologică şi de liberalizare, care a durat până la începutul deceniului următor, anii ’70. Constituţia României din 1965 a constituit cadrul de reglementare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, între care libertatea de exprimare. Conform Articolului 28 (Titlul II, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”), „Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a rămas însă sub controlul strict al autorităţilor, control care s-a intensificat după Tezele din Iulie 1971.

În urma unui turneu în patru ţări din Asia, China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Mongolia, desfăşurat în luna iunie 1971, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, liderul politic al României, s-a întors fascinat de realităţile politice din aceste ţări comuniste, definite, pe de o parte, de regimurile autoritariste şi totalitare, pe de alta, de obedienţa absolută a maselor populare faţă de sistem. În cadrul modelului totalitar, revoluţia culturală, de inspiraţie maoistă, pe care intenţiona să o declanşeze regimul lui Nicolae Ceauşescu prin Tezele din Iulie, viza, în special, literatura, arta, cultura în general, care, prin gradul lor de libertate şi prin natura limbajelor specifice, aveau potenţialul de a influenţa masele, de a exprima idei şi interpretări în opoziţie cu ideologia şi politica oficiale ori chiar critici la adresa regimului. Un exemplu în acest sens este scandalul provocat la nivelul aparatului de partid de filmul „Reconstituirea”, al lui Lucian Pintilie.

În esenţă, în vizorul regimului, era libertatea de exprimare, care trebuia să revină sub atentul control al autorităţilor. În domeniul culturii, în special în literatură, şi al comunicării de masă, prin presa scrisă, radio şi televiziune, controlul libertăţii de exprimare era exercitat prin intermediul instituţiei cenzurii şi al supravegherii organelor de partid. Pasajele, articolele, textele, din presă sau din domeniul creaţiei literare, care conţineau idei şi afirmaţii critice ori subversive în raport cu regimul erau cenzurate de autorităţi. Desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, în 1977, nu a însemnat, practic, dispariţia cenzurii. Sistemul de control a rămas activ prin mecanismele şi oamenii lui. Mai mult decât atât, cenzura a fost substituită, în special în anii ’80, de autocenzură, un mod de autocontrol al autorului de literatură ori de presă bazat pe prudenţă şi pe frica de a nu intra în contradicţie cu politica partidului. Dacă, la nivelul propagandei oficiale, autocenzura exprima un grad ridicat de conştiinţă politică, cetăţenească şi patriotică, un mod responsabil de implicare în apărarea „cuceririlor revoluţionare ale partidului şi ale poporului”, la nivel psihologic, ea reprezenta rezultatul presiunii ideologice exercitate de autorităţi asupra individului şi societăţii, sub spectrul represiunii.

De la mijloace de informare în masă la mijloace de manipulare în masă
În ceea ce priveşte mass-media din România comunistă – formată din presa scrisă, din posturile de radio şi din canalul oficial de televiziune –, conţinutul materialelor difuzate, fie că erau articole de presă, emisiuni de radio sau de televiziune, era atent verificat, ca, prin intermediul lui, să nu se transmită mesaje critice, subversive, aluzive etc. la adresa regimului. Libertatea de exprimare a fost drastic limitată odată cu declanşarea şi desfăşurarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în cursul anilor ’70 şi, în special, de-a lungul deceniului următor. În aceste condiţii, primele pagini ale ziarelor şi revistelor – tonul era dat de ziarul „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român –, emisiuni întregi de radio şi de televiziune transmiteau materiale propagandistice şi omagiale la adresa liderului comunist şi a Partidului. În anii ’80, în special spre sfârşitul acestora, cultul personalităţii a atins intensităţi şi proporţii delirante. Rolul principal în aria mijloacelor de diseminare publică a politicii Partidului l-a jucat postul naţional de televiziune, care emitea două-trei ore pe zi şi al cărui spaţiu mediatic era ocupat, în proporţie covârşitoare, de propagandă şi de cultul personalităţii.

În timpul regimului comunist, deşi dreptul la libera exprimare era garantat prin Constituţie, mass-media au fost subordonate regimului şi intereselor lui politice şi ideologice, servind nu numai ca mijloace de informare în masă, ci şi ca mijloace de manipulare în masă. Exprimarea liberă a opiniilor şi a opţiunilor, luările de poziţie, atitudinile de protest, dezbaterile publice, reflectarea lor în presă au fost de neconceput în sistemul comunist, din perspectivă oficială. Toate aceste fenomene care ţin de firescul democraţiei şi al statului de drept, în baza respectării libertăţii gândirii şi a libertăţii de exprimare, au prezentat, în regimul totalitar, un ridicat potenţial de risc pentru stabilitatea orânduirii politice. Media-media difuzau numai mesajele aprobate de regim, care treceau de filtrele severe ale cenzurii sau, mai târziu, de barierele interioare ale autocenzurii, verificată, şi ea, pentru siguranţă, de organele de control. În acelaşi timp, presa constituia mijlocul de diseminare a mesajelor oficiale, impregnate ideologic şi doctrinar, care promovau politica, obiectivele şi realizările regimului, într-un proces de o intensitate insuportabilă, în special spre finalul epocii comuniste. Singurele surse de informare libere la care cetăţenii români – şi cei din celelalte state din Est – aveau acces erau posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, care emiteau de dincolo de Cortina de Fier, din Europa Occidentală, şi difuzau emisiuni cu conţinut critic la adresa regimului comunist.

Libertatea de exprimare, represiunea şi cenzura fricii
Libertatea de exprimare era sever controlată la nivelul individului şi al societăţii de către autorităţile comuniste şi de către organele de represiune. Legal şi oficial, beneficiind de reglementarea tutelară a Constituţiei, libertatea de exprimare nu era îngrădită decât în limitele care priveau ordinea de stat şi interesele naţionale. Dacă, de jure, cetăţenii aveau dreptul de a-şi exercita această libertate fundamentală, de facto, dreptul lor era atent controlat şi, când manifestarea lui intra în contradicţie cu interesele orânduirii, sancţionat. Instituţia îndrituită cu monitorizarea, controlul şi reprimarea libertăţii de exprimare în timpul regimului comunist din România era Securitatea, Poliţia Politică.

Controlul asupra dreptului cetăţeanului de a se exprima liber, în acord cu propria conştiinţă şi propriile opţiuni, se realiza printr-o vastă reţea de informatori, desfăşurată la nivelul întregii societăţi româneşti, recrutaţi din toate păturile sociale şi profesionale, de la muncitori şi funcţionari până la intelectuali de elită ai ţării. Studierea arhivelor fostei Securităţi şi dezvăluirile făcute de CNSAS au oferit mari surprize privitoare la colaboratori şi informatori din categoria intelectualilor, între care s-au numărat nume importante ale elitei culturale româneşti. Desigur, la judecata de apoi a istoriei, fiecare caz trebuie atent evaluat şi nuanţat. Misiunea informatorilor era aceea de a raporta, prin note informative scrise, la adăpostul unui statut şi al unei identităţi conspirative, discuţii, opinii, afirmaţii, poziţii, atitudini ale persoanelor cu care intrau în contact cu privire la politica regimului, la nivelul de trai din România, la perspectivele ţării etc. Unele dintre aceste discuţii erau provocate chiar de către cei care urmau să consemneze opiniile victimelor lor în baza misiunii încredinţate lor de către ofiţerii de securitate cărora le erau arondaţi. Mai trist este faptul că actul delaţiunii era şi remunerat de către autorităţi, pentru activitatea de „apărare a ordinii de stat şi a intereselor naţionale” întocmindu-se state de plată. Actul de „patriotism” era răsplătit pe măsura importanţei lui. În felul acesta, exercitarea libertăţii de exprimare era plătită, la propriu, de către autorităţi către delator şi, tot la propriu, dar în alt regim, de către cel care se exprimase „liber”, prin represaliile care, în funcţie de natura „exprimării”, urmau să se abată asupra lui. Oamenii plăteau pentru libertatea de se exprima. Notele informative erau strânse în dosare întocmite pentru fiecare cetăţean care cădea în colimatorul organelor, prin rapoartele informatorilor. Iar tentaţia libertăţii de exprimare era mare într-o lume în care drepturile şi libertăţile fundamentale erau controlate şi sugrumate politic. Posturile de radio occidentale, ascultate de mulţi cetăţeni din România, erau frecventate ca nişte oaze de adevăr şi libertate, iar mesajele transmise pe unde scurte apropiau pe ascultători de lumea liberă, de lumea normală a drepturilor şi libertăţilor, a respectării cetăţeanului şi a demnităţii acestuia. Controlul şi represiunea exercitate de autorităţi prin Securitate asupra cazurilor potenţial periculoase determinaseră, la nivelul individului şi al societăţii, o frică generalizată, o atitudine de suspiciune faţă de cei din jur.

De teamă, oamenii ajunseseră să prefere tăcerea, comunicarea nonverbală şi paraverbală, exprimarea aluzivă şi parabolică, pe diverse game şi strategii ale subversivităţii. În aceste condiţii, nu erau posibile întrunirile publice şi dezbaterile libere pe teme de actualitate politică, socială şi economică, manifestaţiile pentru diverse cauze, nu se putea vorbi de transparenţă în comunicare şi, în general, nu se putea vorbi. Dreptul la exprimare era controlat de autorităţile statului aflate sub comanda partidului unic. Cine depăşea limitele impuse libertăţii de exprimare, limite constrângătoare şi opresive, trebuia să asume riscurile implicate de acest act de libertate şi demnitate exercitat pe cont propriu.

Concluzii. Forţa cuvântului şi potenţialul libertăţii de exprimare
Pentru regimurile totalitare, cel mai important inamic îl reprezintă libertatea de exprimare. Cuvântul liber, ca instrument al opiniei şi al criticii, ca mijloc de protest şi de contestare, ca mod de atac şi de apărare, este un adversar redutabil al sistemelor politice bazate pe autoritarism şi dominaţie. Extinzând aria referenţială, forţa cuvântului şi potenţialul libertăţii de exprimare sunt importante pentru orice regim politic.

Un rol fundamental, ca mediu al libertăţii de exprimare, îl are, în acest cadru, presa, numită, tocmai datorită forţei şi statutului ei unice, „a patra putere în stat” şi „câinele de pază al democraţiei”. În aceste condiţii, libertatea de exprimare prin presă se află în vizorul fiecărui regim totalitar şi dictatorial, care întreprinde măsuri pentru controlarea, limitarea ori neutralizarea acesteia. În sistemul democratic, mass-media constituie spaţiul exprimării libere a ideilor, opiniilor, criticilor, cadrul dezbaterilor de idei, al diversităţii ideatice şi ideologice, sub auspiciile libertăţii gândirii şi a cuvântului.

Orice limitare a libertăţii de exprimare făcută în numele altor interese decât cele strict prevăzute de lege, precum interesele politice şi ideologice, reprezintă o încălcare a principiilor universale care guvernează materia drepturilor omului, o încălcare, de jure şi de facto, a prevederilor constituţionale şi a normelor legale. În acelaşi timp, restrângerea abuzivă a libertăţii de exprimare, cenzurarea opiniei şi a cuvântului, limitarea ori anularea dreptului la libertatea gândirii şi a conştiinţei constituie un atac la adresa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a statutului lui de fiinţă liberă şi demnă, într-o lume care trebuie să rămână un spaţiu al diversităţii de idei şi de opinii, al transparenţei şi al respectului reciproc.

Sorin IVAN