Socialize

Facebook
Home » Noutati » Riscurile profesiei de dascăl

Riscurile profesiei de dascăl

Meseria de dascalZiarele şi mai ales televiziunile au pus pe tapet o temă fierbinte: corupţia din şcoli. Au semnalat-o şi au comentat-o. Dar nu au rezolvat-o. Şi n-o vor rezolva degrabă. Pentru că ziarele nu pot face mai mult decât politicienii sau miniştrii, decât profesorii, părinţii sau elevii. Corupţia din şcoli a apărut în cearta zilei ca un subiect de presă, tratat ca atare, superficial, de dragul senzaţiei, alături de ştirile despre ceilalţi corupţi, aceia care se plimbă între Monaco şi penitenciarul Rahova. Subiecte expirate în faşă. Amestecate. Amestecând lucrurile, încât cu greu le mai poţi descâlci. Sunt arătate mai mult lucrurile de suprafaţă, vinovaţii de carton. Asta câtă vreme disfuncţiile şi-au făcut loc în miezul unei realităţi tot mai greu de suportat. Anatema este aruncată în cele din urmă asupra profesorilor, asupra „întregii clase” de profesori – între care există, desigur, şi corupţi –, dar care sunt cel mai puţin vinovaţi. Şi asta deoarece ei nu se pot lupta şi cu dezvoltarea motivaţiei la învăţătură a elevilor, şi cu o societate care trimite spre şcoală tot mai multe nevoi negative.

Condiţia profesorului este foarte „conflictuală

Televiziunile îşi titrează ştirile cu trimiteri la „educaţie”, „învăţământ”, dar vina cade aproape de fiecare dată pe umerii omului de la catedră şi tema e dezvoltată în această direcţie. Vinovat este, desigur, cel care comite actul incalificabil. dar, când mergi punctual la om, vei constata că vinovăţia lui pluteşte într-o masă confuză de vinovăţii, cărora cu greu le poţi da de capăt. Un act de corupţie se consumă fie într-o strânsă relaţie profesor-părinte-elev, relaţie care se lasă cu greu devoalată, fie într-o încrengătură mai cuprinzătoare (la examene), cameleonică. Trei ar fi căile de ieşire spre un orizont sanogen: vindecarea societăţii în ansamblu (aproape o iluzie, cu angajamente complexe pe termen lung), ameliorarea sistemului care cuprinde educaţia (unde de peste douăzeci de ani am acumulat experienţele bâlbâielilor) şi înnoirea omului de la catedră (demers confiscat de discursuri demagogice emanate din diferite direcţii). A treia cale ar fi probabil mai uşor de urmat, solicită un angrenaj de acţiuni mai restrânse, poate fi pus în operă şi un suport etic-spiritual, dar în acelaşi timp este încărcată cel mai mult de subiectivitate, iar cu „subiectivitatea” este foarte greu de luptat. Aspectele se evidenţiază pentru fiecare „agent” vizat, care e unul activ, dinamic, receptiv/influen­ţabil, determinat, în societatea prezentului, să-şi găsească singur căile de acţiune şi de evoluţie. El este obligat să se plaseze mereu între tradiţie şi un prezent imprevizibil. Şi, mai mult decât în alte sectoare de activitate, condiţia lui – a profesorului – este foarte „conflictuală”, pentru că el trebuie să fie preocupat nu doar de rezolvarea propriei situaţii, ci şi a situaţiei celor pe care îi formează.

Societatea cere mai mult de la şcoală decât îi oferă

Nu vreau să-i apăr pe profesori, deoarece ei se pot apăra, deocamdată, încă, prin activitatea la clasă, dar prea sunt luaţi, cel puţin periodic, ca exponenţi ai tuturor relelor din societate. Mulţi oameni (unii politici) nu dau doi bani pe şcoală, dar, când cineva face o boacănă, se spune că şcoala nu l-a învăţat bine. Societatea cere mai mult de la şcoală decât îi oferă ea, societatea, acesteia. Şi, de multe ori, şcoala îi oferă societăţii mai mult decât se aşteptă aceasta. Vine, ea, şcoala, cu un, să zic aşa, „plus de ofertă”. Ce combustie, de unde venită, hrăneşte acest „plus”, cum este oare acesta cuantificat şi mai ales cum este plătit? În privinţa cuantificării sau plăţii, sistemul nu prea are ce face şi nici nu face. Expresia acestei situaţii este dată de elevii „mai bine pregătiţi”. Mai bine pregătiţi în comparaţie cu ce?

Înfrângerea etică

Profesorii corupţi trebuie ferm şi repede identificaţi şi pedepsiţi. Se fac eforturi, în sistem, pentru rezolvarea unor situaţii de acest gen, mai ales cu ocazia examenelor. Este însă destul de greu de acţionat, pentru că e pus în funcţiune, de cele mai multe ori, un lanţ de compromisuri, care nu se lasă rupt şi în care profesorul e doar o… verigă. Şi nu întotdeauna cea mai importantă. Punctul forte şi chiar câştigurile băneşti sunt de multe ori în altă parte… Şi apoi, ce să mai facă un profesor când e obligat de sistem, de obişnuinţe, de mentalităţi, de un anume colectiv de oameni, de motive administrative să promoveze un elev (într-o clasă superioară), chiar dacă acesta nu merită? Înfrângerea „etică” a profesorului se întâmplă nu când ia un amărât de „cadou” (dacă ia), ci atunci când acordă nota de trecere. Sunt mici compromisuri, care se acumulează… Nu ştiu ce hotărâre de guvern ar rezolva o asemenea situaţie.

Micile cadouri şi marile probleme

Există însă o plajă de interes a lucrurilor, să zicem, drăguţe-călduţe… Micile cadouri date de elevi (sau părinţi) profesorilor cu anumite ocazii. Sunt gesturi care de obicei îmbogăţesc sufleteşte atât pe elev, cât şi pe profesor. Sunt gesturi care se fac în… societate. Aş îndrăzni să zic – şi pot fi certat pentru aceasta – că nu-i chiar un dezastru ca, la încheierea ciclului primar, învăţătoarea să primească o bijuterie din partea elevilor ei sau învăţătorul o cravată. Dragostea (cu efecte benefice) cu care sunt înconjurate unele clase de învăţătorii lor nu are margini. Totul e să păstrăm măsura, să nu sărim calul, recompensele să nu devină lege, cum, din păcate, ne-a arătat presa în ultimul timp. Există clase şi clase, părinţi şi părinţi… Este cât se poate de nociv şi incriminant să inventăm com­petiţii între şcoli, între clase sau între părinţi pe tema cadourilor date profesorilor. Asemenea lucruri trebuie stopate repede şi eradicate. În acelaşi timp, trebuie să ştim că mai există şi… părinţi cârcotaşi. Tot aşa cum există profesoare care îşi împart cu copiii bomboanele primite… cadou. Când vezi, la fine de an şcolar, o profesoară cu braţele grele de flori – cinste ei!, zici că-i risipă… Ce să faci? Asta-i situaţia. Mai câştigă şi florăresele un ban.

Nu cred că e sfârşitul lumii dacă secretara şcolii – fără să ceară – este „recompensată” cu o cafea după ce a făcut nu ştiu ce situaţie pentru clasă, stând poate peste program. Un învăţător sau un profesor organizează o excursie în judeţ sau în ţară. Nu e uşor. Îşi asumă o res­ponsa­bilitate. Dar şi o muncă în plus, peste ceea ce îi cere şcoala în mod strict. Pentru excursia respectivă trebuie să fie adunaţi bani, de către părinţi, elevi sau – în anumite situaţii – chiar de cadrul didactic. Se poate întâmpla ca respectivul cadru didactic să umble el după sponsori. Nu-i uşor. Cine cuantifică sau răsplăteşte efortul în plus al cadrului didactic? Nu există modalităţi. Rămâne, desigur, bucuria pură a gestului. Cât despre gradaţii de merit, acestea sunt puţine şi nu ştiu câte excursii ar trebui să faci – şi dacă există asemenea situaţii de evaluare – pentru a deveni „eligibil”.

Profesorul poate privi situaţia generală puţin derutat. Nimeni nu ţipă că medicul ia bani pentru diferite servicii medicale sau poliţistul pentru nu ştiu ce…, că tot felul de baroni dau tunuri financiare, dar cel mai mic gest în acest sens al profesorului este repede incriminat. Desigur că în activitatea profesorului trebuie să vedem reflectată mai multă etică, dar lucrurile plutesc încă în multă confuzie. Orele plus catedră sunt plătite cum sunt plătite, salariile de merit (o vagă iluzie) au fost tăiate, plusul de efort al unui profesor în activitate nu este recompensat.

Profesorii sunt minţiţi continuu

Într-o emisiune televizată, un om politic sărea ţâfnos spunând că profesorii – şi sindicatele – n-ar trebui să facă atâta caz de banii cu care sunt plătiţi deoarece au ştiut de la început că în învăţământ salariile sunt mici. Dacă nu le convine, să iasă din sistem!… Ieşirea domnului parlamentar era politică. Avea şi el ocazia să facă pe grozavul. Opinia lui era cinică şi periculoasă. Trimitea lucrurile într-o interpretare greşită. Păcat că nu i-am reţinut numele. Merita să fie numit. Ce ar face guvernul dacă toţi profesorii buni, plătiţi deocamdată sub muncă şi merit, dar şi sub posibilităţile ţării, ar părăsi şcoala?

E adevărat că salariile sunt mici – aşa cum au tot fost, dar parcă acum mai mult decât altădată –, însă profesorii au tot sperat într-o îmbunătăţire a răsplăţii pentru munca lor. Li s-a tot spus – cuvânt legiferat – că educaţia este prioritate naţională. N-au văzut şi nu văd asta nici în oglinda mentalului colectiv sau politic, nici în dotarea şcolilor, nici în salarizarea sau acordarea vreunor privilegii. Salariile le-au fost tăiate cu un sfert şi revenirea cu sporuri de până la 25% nu mai egalează retribuţia iniţială, ce să mai vorbim de creşteri care ar fi trebuit să ducă starea materială a profesorului spre conforturi europene. Sprijinul dat la un moment dat pentru cumpărarea de literatură de specialitate a fost tăiat şi el. Naveta e plătită cum dă Domnul… Profesorii au fost minţiţi în mod sistematic, iar iluziile le sunt înfrânte în fiecare zi.

Atenţia financiară a statului e îndreptată greşit

Într-un învăţământ modern (şi reformat/reformulat), omul de la clasă trebuie să aibă acces la o bază de informaţii modernă şi generoasă. Acest lucru poate fi făcut cu ajutorul internetului, al calculatorului sau laptopului, care trebuie să fie performante. Intri în baze de date (biblioteci, bibliografie metodică), proiectezi lecţii, situaţii de învăţare, elaborezi exerciţii, subiecte de evaluare etc., iar la rigoare, poţi dialoga cu elevii, poţi să le dirijezi învăţarea şi prin asemenea modalităţi. În general, un număr semnificativ de cadre didactice a urmat cursuri de iniţiere pe calculator, dar foarte puţini profesori îşi permit să-şi cumpere un calculator, mai ales unul performant. Pe care cadru didactic îl lasă inima să-şi rupă din retribuţia lunară cel puţin un salariu ca să-şi cumpere un laptop pentru activitatea la clasă? Cu ce venituri băneşti compensează acest sacrificiu? Un asemenea instrument de lucru ar trebui oferit de şcoală, printr-un program naţional. Deocamdată statul poate oferi laptopuri, cred, parlamentarilor, consilierilor judeţeni sau altor categorii profesionale, care au, desigur, venituri mai mari decât un profesor. Statul îşi îndreaptă greşit atenţia financiară, nu este în stare să vadă ţinte cu adevărat fierbinţi pentru buna lui funcţionare, adică în interesul ţării, al cetăţeanului, al formării tinerilor. În această situaţie, sunt părinţi care se mobilizează în sprijinul propriilor copii, cu sau fără inducerea de nevoi din partea dascălului. Primirea unui laptop din partea părinţilor de către un dascăl e un gest delicat. Nu ştiu, sincer vorbind, câtă corupţie este într-un asemenea gest. Dureros şi periculos este faptul că, într-o asemenea situaţie, statul n-ar prea avea dreptul să se pronunţe, câtă vreme chiar el se află într-o situaţie de „culpă” în raport cu profesorul.

Fondul clasei – un compromis ruşinos al educaţiei naţionale

Într-o situaţie de „culpă” în raport cu şcoala se află statul şi în privinţa aşa-zisului „fond al clasei”. Fondul clasei are tradiţie. Şi asta mai mult în direcţia unor lucruri bune, văzute din perspectiva asigurării unor optime condiţii de lucra la clasă. Statul ar trebui să repare şi să igienizeze şcolile, să asigure în clasă anumite facilităţi, bănci adecvate etc. Dar nu o face. Şi atunci părinţii trebuie să ia iniţiativa: scot bani din buzunar şi văruiesc sala de clasă, cumpără perdele, manuale noi şi multe altele. Ce faci tu, ca stat, prin instituţiile tale? Mai strângi cu uşa vreun profesor/diriginte, aşa, de dragul sportului, mai mediatizezi vreun caz, mai arăţi cu degetul în vreo direcţie. Şi cam at@t… Nu poţi acorda elevului un cadru de învăţare decent, la nivelul pretenţiilor actuale şi, în consecinţă, laşi lucrurile în ceaţă.

Cu un management bun la nivelul şcolii, fondul clasei – sau al şcolii – poate fi administrat fără probleme. Dar rămâne un compromis ruşinos al educaţiei naţionale. Dacă, în puţine cazuri, în funcţie de acest fond, profesorii mai devin şi agenţi de distribuţie ai unor edituri, asta este o altă poveste, de asemenea foarte greu de rezolvat…

Meditaţiile

Cât despre meditaţii, povestea e şi mai veche. N-a rezolvat-o nici educaţia din perioada comunismului. Problema ţine de curriculum, de profesorii buni, performanţi şi de unele nevoi ale societăţii. Dacă e nevoie de cunoaşterea limbilor străine, vor fi solicitaţi într-o anumită perioadă mai mult profesorii de limbi străine. Una, două sau trei ore pe săptămână de curs nu sunt întotdeauna suficiente pentru un elev care vrea să performeze la o anumită disciplină. El are nevoie de o pregătire în plus. În acest caz apelează la un profesor. La care şi cum? Activitatea – formal – se desfăşoară într-o cheie destul de… amatoristică. Şcolile pot organiza – şi organizează – consultaţii să le zic tematice. Nu-s acelaşi lucru cu meditaţiile oferite acasă de profesor. Contra cost. Rar un profesor este dispus să facă meditaţii la preţul unei ore de la clasă. Ar putea găsi o formulă de impozitare a activităţii de acasă, dar de ce să o facă? Elevul meditat plăteşte pregătirea performantă a profesorului, dispoziţia lui specială, efortul de proiectare a formării celui meditat, riscul asumat de profesor şi stresul generat de acest risc. Statul ce a făcut pentru acest profesor ca el să fie performer, pentru plusul de muncă privind propria formare şi dobândirea unei disponibilităţi speciale? Nimic. Statul nu-l plăteşte pe profesor nici cât să-şi permită acesta să-şi cumpere un laptop. Putem recompensa activitatea performantă a profesorului, aportul lui la formarea unor tineri adecvaţi tuturor aşteptărilor societăţii? Deocamdată nu avem soluţia. Gradaţiile de merit, pomenite mai sus, sunt altceva.

Există şi profesori care oferă meditaţii, acasă, propriilor elevi. O asemenea practică ar trebui stopată. Este foarte grav să-i determini, oarecum indirect (prin notare, de exemplu), să ia ore de la tine. Dar, la rigoare, ar trebui oare ca un profesor bun să-şi trimită elevul dornic de ore în plus la alt profesor?

Uzura (fizică şi psihică) generată de activitatea didactică

Nu vorbeşte nimeni de riscul profesiei de dascăl. Nu-i frumos să facem comparaţii, dar trebuie să spunem că profesia de dascăl nu-i mai uşoară decât cea de magistrat sau de poliţist. Poate că poliţistul înfruntă anumite riscuri speciale, dar şi profesia de dascăl e plină de riscuri şi devine din ce în ce mai riscantă. Iar uzura (fizică şi psihică) generată de exercitarea muncii de formare a tinerilor e cel puţin egală cu aceea a magistratului, a poliţistului sau medicului… S-a gândit cineva – la nivel de politică educaţională, nu de „prioritate naţională” – să compenseze oarecum, desigur şi băneşte, o asemenea situaţie? Nu. Profesorul trebuie să tacă şi să înfrunte oprobriul şi cinismul societăţii. Şi, uneori, să se „conformeze” la practicile acesteia.

Şi, aşa cum recunoştea cineva, învăţământul de stat, deşi gratuit, costă mult. Plata e făcută de părinţi, de elevi şi de dascăli.

Olimpiu NUŞFELEAN