Socialize

Facebook
Home » Noutati » România după 27 de ani

România după 27 de ani

1989-2…Aflăm că în decembrie 1989 s‑a produs o lovitură de stat militară. O spun istoricii specializaţi în perioada contemporană a României, adică acei experţi care au consultat atent documente de arhivă, au coroborat faptele esenţiale, au analizat minuţios contextul social‑istoric şi au luat în considerare opiniile căpeteniilor militare, inclusiv ale unor ofiţeri ai serviciilor secrete, altfel spus, au radiografiat cu sagacitate semnificaţia acelor zile fierbinţi cu toate cărţile pe masă. Sigur că nimeni nu neagă revolta populară, mai mult sau mai puţin spontană, cu zecile de mii de oameni ieşiţi în stradă în marile oraşe ale ţării şi nici sloganurile anticeauşiste şi antitotalitare rostite patetic, impetuos, însufleţitor în pieţe civice şi de la tribune improvizate. Faptul că a fost abolit un sistem politic îi îndreptăţeşte pe analişti şi pe istorici să admită ideea revoluţiei violente, soldate cu morţi şi răniţi, dar suntem avertizaţi implicit să nu scăpăm din vedere nucleul dur al exploziei: lovitura de stat. Se impune, aşadar, o reconsiderare a evenimentelor de acum douăzeci şi şapte de ani din perspectiva ultimelor analize şi verdicte ale experţilor. Consecinţele sunt deosebit de importante. Mai putem vorbi cu largheţe despre revoluţionarii din 1989? Au avut ei un rol determinant, ca să binemerite de la patrie, ori pur şi simplu s‑au lăsat purtaţi de valul înverşunării şi entuziasmului popular? De altfel, în ultima vreme, organele de anchetă cercetează circumstanţele în care o serie de oameni au primit certificate de revoluţionari, existând suspiciuni rezonabile că unii sunt de fapt impostori şi oportunişti fără scrupule. Legea îşi va spune cuvântul şi aici. Aşa cum bine observau spiritele lucide, evenimentele din 1989 vor fi judecate din două perspective: una a anchetatorilor penali şi alta a istoricilor de meserie. În cele din urmă, vom afla ce s‑a întâmplat cu adevărat atunci: forţele motrice, oculte ori oficiale, teroriştii ori falşii terorişti, acţiunile diversioniste, rolul structurilor militarizate, contextul extern, culpa adevăraţilor vinovaţi, procesul politic, procesul moral al comunismului, reverberaţii peste timp etc.

Din acel decembrie incendiar şi până astăzi, România se află în tranziţie, o tranziţie extrem de dureroasă, aproape tragică. Încă nu vedem luminiţa de la capătul tunelului – conform faimoasei ziceri folclorice –, dar sperăm, cu o perseverenţă şi o încăpăţânare ieşite din comun. Bilanţul celor douăzeci şi şapte de ani ne răscoleşte memoria şi conştiinţele: prăbuşirea economiei naţionale, a industriei şi agriculturii, distrugerea sistemului de irigaţii, defrişarea pădurilor, pulverizarea terenurilor agricole, pauperizarea populaţiei, polarizarea socială (bogaţi‑săraci), devalizarea băncilor, ruinarea infrastructurii feroviare, dispariţia flotei, exodul forţei de muncă active, al medicilor, asistentelor, cercetătorilor, cadrelor didactice preuniversitare şi universitare, pierderea controlului resurselor energetice, a suveranităţii economice, abandonarea marilor proiecte rutiere, afacerism, corupţie, cinism, manelizarea culturii, divertisment cu orice preţ, marota tirajului şi a ratingului în spaţiul mass‑media, o legislaţie stufoasă, greoaie, ambiguă, interpretabilă, cu portiţe nesperate pentru infractori ş.a. Unicele lumini optimiste sunt garantate de intrarea noastră în structurile euroatlantice şi parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii. Altminteri, mai bine de două decenii şi jumătate de bătălii politice acerbe, câteodată oarbe, dezbinare, gâlceavă incontinentă, dihonie, ură, intoleranţă. România profundă a suferit în toţi aceşti ani şi continuă să sufere. Toate rundele electorale de până acum, fie locale, fie parlamentare, fie prezidenţiale, s‑au desfăşurat în tensiune, bântuite de suspiciuni, de furt, de scandaluri, proteste, anchete, acoperite de aluviuni verbale şi de acuze dintr‑o parte sau din alta. La diverse scadenţe consemnăm eşecuri răsunătoare ale clasei politice, ale guvernanţilor, ale societăţii în cele din urmă: proiectul unei noi Constituţii a încremenit sine die; regionalizarea României, justificată, între altele, de mai judicioasa utilizare a fondurilor europene şi de alte multe argumente interne (echilibrarea nivelurilor de dezvoltare ale diferitelor zone, valorificarea mai atentă a resurselor funciare, promovarea integrată a obiectivelor turistice etc.), s‑a dovedit o nebuloasă; un Parlament mai bine proporţionat în raport cu cifra exactă a populaţiei ţării (altă mare necunoscută) rămâne mai departe un deziderat; Legea salarizării unitare a personalului bugetar – un obstacol ce s‑a dovedit insurmontabil pentru guvernanţi; Legea educaţiei – amendată fără contenire încă de la naştere; un referendum invalidat în circumstanţe obscure, încă nelimpezite, zile naţionale confiscate politicianist ş.a.m.d. sunt rateuri sonore, rateuri deplorabile, pentru care nu răspunde nimeni.

În acelaşi timp, politicieni cu vocaţie demiurgică şi mesianică anunţă că vor să salveze România, visează o ţară curată, educată, ecologică, modernă, europeană, prosperă şi promit fără ostenire miere şi lapte, salarii şi pensii, autostrăzi, şcoli şi spitale, şosele de centură şi arhitectură urbanistică postmodernă, edificii monumentale, parcuri edenice pentru copii. Unii vorbesc fără şovăire despre un proiect de ţară, document încărcat de substanţă vizionară, valabil pentru 30‑40 de ani de acum înainte. Totul este văzut hiperbolic, feeric, în proiecţii ficţionale ameţitoare şi nimic nu este scăpat din vedere, de la aerul pe care‑l respirăm, până la opulentul cupon de pensie. În iureşul promisiunilor, mai toţi politicienii vor să salveze ceva sau pe cineva: România, agricultura, satul, oamenii săraci, copiii străzii, persoanele fără adăpost, cetăţenii cu dizabilităţi şi poate chiar Cuminţenia pământului, îngropată de Guvernul tehnocrat sub un morman de explicaţii.

Ce s‑a întâmplat cu educaţia în aceşti douăzeci şi şapte de ani? Şi ea s‑a aflat într‑o permanentă tranziţie. Şi aici există multe dureri înăbuşite, încă nevindecate: caruselul miniştrilor Educaţiei, fiecare cu reforma sa, fiecare cu o viziune proprie asupra domeniului, uneori în răspăr cu realităţile crude de pe teren; subfinanţarea sistemului educaţional, copierea obedientă a unor „modele“ occidentale, fără o adaptare minimă la specificul naţional, politizarea învăţământului pe verticală şi pe orizontală, legislaţie fluidă, în continuă schimbare, experimente peste experimente cu ocazia examenelor naţionale, abandon şcolar, infracţionalitate juvenilă, violenţă, droguri, salarii modice pentru personalul didactic, un curriculum încă nefixat pe toată axa preuniversitară, concursuri pentru funcţiile de directori şi directori adjuncţi iniţiate în grabă, din raţiuni de imagine, pentru a se constata la urmă că multe posturi au rămas vacante şi se vor ocupa conjunctural, prin soluţii de avarie. Marea problemă a reprezentat‑o lipsa de coeziune naţională, strict necesară pentru realizarea unui proiect educaţional coerent şi durabil. S‑au ales adesea căile scurte, pompieristice şi o serie de paliative care nu puteau ţine locul reformelor de substanţă. Sistemul este zguduit şi în prezent de tema plagiatelor la doctorat, cu nume sonore din lumea politică, din justiţie, din instituţiile militare. Nu este un episod oarecare, accidental, ci sistemul unei boli mai adânci a societăţii noastre, în care incompetenţa, corupţia, carierismul şi nepotismul îşi dau mâna într‑un „joc“ periculos, malefic. Aidoma celebrului erou shakespearian, se poate spune că este ceva putred în Danemarca: sistemul suferă de cangrena lipsei de educaţie. Până la doctorat, traseul a cuprins dezertări intelectuale, nepricepere, lipsă de morală, superficialitate, analfabetism funcţional, tare evidenţiate cu semn negativ „la vârf“, acolo unde ar trebui să se producă adevărata specializare înaltă: un doctorat al adevăratei meritocraţii.

Şcoala suferă astăzi nu doar din cauza finanţării precare şi a sărăciei populaţiei, îndeosebi din mediul rural, ci şi pentru că numărul de elevi scade constant, ceea ce se reflectă dramatic în cifrele de şcolarizare. Presa locală înregistra recent o realitate statistică îngrijorătoare: judeţul Vaslui a pierdut în nouă luni din 2016 populaţie echivalentă cu aceea a unei comune.

Mortalitatea ridicată, dar mai cu seamă plecarea familiilor tinere peste hotare au generat acest fenomen de ordin obiectiv, o mare provocare pentru viitorul apropiat, la care guvernanţii de acum şi cei de mâine trebuie să se gândească serios. Şi să găsească soluţii, reflectate în stabilitate economică, prosperitate şi progres. Numai aşa va fi stopat un exod ce poate deveni devastator.

După douăzeci şi şapte de ani complecşi şi contradictorii, constatăm că România se află la o nouă răscruce a destinului…

Teodor Pracsiu