Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » ROMÂNIA ÎNTREGITĂ –  NOROC SAU ÎMPLINIREA UNUI IDEAL SECULAR?

ROMÂNIA ÎNTREGITĂ –  NOROC SAU ÎMPLINIREA UNUI IDEAL SECULAR?

„Oricât s-ar scrie despre Marea Unire din 1918, spunea istoricul basarabean Iurie Colesnic, oricâte dovezi şi argumente s-ar aduce în favoarea unor legităţi, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare nu poate să spulbere senzaţia de miracol.“

Parafrazându-i pe Ferdinand Lot și Gheorghe Brătianu, putem aprecia că „epopeea de succes a Unirii pare mai degrabă un miracol și o enigmă“. „Spun miracol pentru că proiectul a fost realizat în urma unor împrejurări defavorabile și a unui tratat înrobitor. Oricum ar fi, Unirea rămâne – prin forţa împrejurărilor – faptul împlinit al unui neam care și-a realizat idealul național, care reprezintă fundamentul pentru strădaniile noastre de astăzi și susținerea pentru proiectele noastre de mâine. România (Re)Întregită, împlinită în graniţele ei fireşti, s-a realizat peste îndoielile şi erorile clasei politice. A fost ajutată şi de „un nemărginit noroc: destrămarea concomitentă a celor două imperii, rus şi austro-ungar, ce înglobau două din teritoriile româneşti“, după cum scria unul dintre artizanii Unirii, generalul Radu R. Rosetti. Contrastul dintre ceea ce trăiseră românii până atunci şi entuziasmul declanşat de realizarea unităţii de stat, la 1 Decembrie 1918, era aşa de mare, încât toți aveau impresia că se întâmplase o minune. „În chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit, şi spre apus“, constată un istoric dintre cei mai reticenţi în asemenea analize.

Într-adevăr, Unirea Basarabiei cu România, dar şi realizarea Marii Uniri, dacă facem o scurtă introspecţie istorică, s-au aflat sub zodia miracolului. Anul 1918 a fost unul fast pentru destinul României. Dirijat parcă de o baghetă nevăzută, tot haosul creat înainte şi după intrarea României în marea conflagraţie s-a coagulat, căpătând o neaşteptată coerenţă.

Îndeobşte, Marea Unire este redusă doar la evenimentul solemn, petrecut la 1 Decembrie 1918, când deputaţii români din Transilvania au votat, la Alba Iulia, actul istoric al Unirii cu Ţara. În fond, este vorba de un proces care acumulase o lungă istorie, pe traseul căreia, agitat și sinuos, a avut loc mai întâi Unirea Principatelor (1859), apoi integrarea Dobrogei (1878), iar ca o culminaţie a procesului, desăvârşirea Unirii, în 1918, prin votul Sfatului Tării de la Chişinău din 27 martie, prin decizia Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie, la care s-a adăugat, peste numai trei zile, hotărârea deja amintită a românilor ardeleni. Un asemenea proces reclamă atenţie nu numai din partea istoricilor sensibili deopotrivă la evenimenţial şi la acumulările insidioase din laboratoarele istoriei, ci trebuie să stimuleze interesul tuturor românilor pentru a se orienta spre valorile perene, spre procesele specifice lungii durate, asumându-şi, responsabil, patrimoniul lăsat de precursori.

„Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne, susţine Florin Constantiniu, pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera a nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […] Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne promitea Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne asigura Basarabia; dar o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre, aproape simultan, în frontierele Vechiului Regat. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[…] O necesitate istorică –naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional– s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.

La 1 decembrie 1918, scria Nicolae Iorga, „a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre“.

Scriind o istorie a războiului de întregire, pentru marea sinteză enciclopedică editată de Dimitrie Gusti, un elev al acestuia, Mircea Vulcănescu, o termina cu succinta reflecţie despre „norocul românesc“, aşa de vădit în timpul marelui război. „Norocul acesta nu trebuie însă înţeles ca un capriciu al întâmplării, sublinia autorul, ci ca un resort ascuns, care împinge toate aşezările lumeşti spre matca firii lor adevărate“. El înseamnă, totodată, şi justiţie divină, dacă luăm în seamă „un alt chip, mai adânc“, al poporului nostru. Pe planul existenţei fireşti şi al faptelor exacte, el este o îmbinare de însuşiri sufleteşti, cu situaţiuni locale şi cu împrejurări istorice nemaiîntâlnite nicăieri. Este desigur, cuminţenia de a te încrede sorţii, unită cu îndârjirea de a nu renunţa la nimic din ceea ce este esential fiinţei tale. Este, în sfârșit, răbdarea de a pândi vremea, până la ceasul împlinirii, unită cu neastâmpărul de a cădea cu greutate în cumpăna clipei hotărâtoare. Toate aceste virtuţi ale pământului, ale omului, ale sufletului şi ale întocmirilor vieţii româneşti de totdeauna au contribuit, laolaltă, pentru a ne scoate biruitori din încercare.

Pentru istorici, termenul de „noroc“ poate să pară puţin frivol. Dar circumstanţele istoriei sunt, bineînţeles, foarte importante. La 1918, România a avut norocul să fie parte a alianţei care a câştigat războiul. Dacă Germania ar fi câştigat, şi aceasta nu era chiar o imposibilitate, atunci am fi trăit o veritabilă catastrofă, prefațată de Pacea de la Bucureşti. Pe de altă parte, intrarea României în război în 1916 a avut drept ţintă elibararea sau unirea cu Transilvania şi Bucovina, nicidecum cu Basarabia, căci aceasta aparţinea „bunului nostru aliat“, Rusia.

Norocul nostru a fost că Primul Război Mondial s-a încheiat în două faze. În prima dintre ele, Germania l-a câştigat – pe Frontul de Est. A scos Rusia din război, ea fiind nevoită să încheie un tratat încă şi mai dezastruos decât Pacea de la Bucureşti a românilor, Tratatul de la Brest-Litovsk. Deci, Rusia fiind învinsă categoric de Germania – sigur, şi în condiţiile Revoluţiei, şi ale anarhiei interne – s-a dezmembrat şi atunci a devenit posibilă şi chiar s-a realizat unirea Basarabiei cu România. În a doua fază, Germania a pierdut războiul, iar monarhia austro-ungară, aliata Germaniei, s-a dezmembrat şi ce se petrecuse cu Basarabia, s-a petrecut peste câteva luni cu Bucovina şi cu Transilvania. A rezultat, în urma procesului istoric, o Românie Întregită care nu fusese anticipată de actorii politici ai vremii, care echivala cu un miracol, expresie a norocului românesc. Parțial, se confirmă predicția lui P. P. Carp: „România are prea mult noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici competenți, care să se ocupe de soarta țării“. Afirmația anterioară trebuie pusă în corelație cu o altă zicere celebră a sa: „În politică, greşelile nu se răzbună, ci se repară“. Poate că în susținerea ideii anterioare ar putea fi invocat și Seneca, filosoful roman susținând că „Norocul este întâlnirea oportunității cu pregătirea“.

Trebuie precizat că nu există unanimitate în aprecierea norocului la români. Dimpotrivă,  Mircea Eliade susține, în „Căderea în istorie“, că  „Noi, românii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte“. Și mai departe  recurge la argumentul lui Nicolae Iorga, care spunea că „nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: care în loc să-și ridice privirile spre miazănoapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia“. Și, în final, Eliade conchide că „Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun“.

Totuși, în ceea ce îl privește pe Eliade, trebuie menționat că ei își reconsideră atitudinea atunci când recu­noaște că a făcut parte din „generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris ântre 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Am fost cei dintâi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe“.

În materie de nenoroc, mult mai vehement se dovedește Emil Cioran, care lansează ideea „blestemului balcanic“, expresie a diabolizării contextului istoric și geografic al României, susținând că națiunea este victima unei sancțiuni cosmice. Deși critică „ideologia asta de victimă“ a țăranului, Cioran nu se poate opri de la a vorbi de „existența subterană a unui popor persecutat“, „neam fără noroc“, „nesoarta valahă“, „nenorocul valah“, „neamul urzit nesoartei“, „blestem satanic“. România devine o figură a neființei, „deșertul natal“, „vidul agresiv al dureroasei patrii“, un teritoriu al carenței. Retorica „neantului valah“ reprezintă paroxismul negativizării unei geografii a ființei românești ce iese astfel din banalitatea hărților obișnuite, pentru a se pierde într-o gaură neagră, negativitatea pură.

În dezacord cu Cioran este celebrul geograf francez Emmanuel de Martonne, care în cadrul conferinței de pace de la Paris a lucrat în patru comisii, printre care și cea a „afacerilor românești“. Meritul geografului francez în trasarea granițelor este foarte important. În timpul lucrării în comisii, a insistat să se țină cont „nu numai de regrupările etnice, ci, în egală măsură, de un punct de vedere mai material, de infrastructura teritoriului“. Devine operațional „principiul viabilității“ și, astfel, localități cu populație maghiară semnificativă revin totuși României: orașele Arad, Oradea, Satu Mare. Toate acestea l-au determinat pe Emmanuel de Martonne să declare că „unitatea politică reprezintă o admirabila revanșă a geografiei asupra istoriei, o revanșă a condițiilor naturale luată asupra injustiției și arbitrariului evoluției istorice care îi menținuse pe români în state diferite“.

Unitatea geografică a pământului românesc, unitatea etnică a formelor de viaţă, a limbii, a obiceiurilor, în care trăieşte imensa majoritate a acestui popor, au contribuit în aceeaşi măsură ca vitejia militară sau ca abilitatea politică ce ştie să folosească împrejurările, la înfăptuirea unităţii naţionale. Astăzi, când asupra tuturor acestor lucruri se poate rosti o judecată obiectivă, cuvine-se să le preţuim pe toate, potrivit valorii lor şi să căutam să le adâncim cunoaşterea, pentru a le putea mobiliza din nou în ceasul în care împrejurările ar putea să ne ceară noi jertfe pentru apărarea lor. Dar mai ales se cuvine să le adâncim şi să le înflorim în creaţiuni de bucurie şi cultură umană, care să facă din felul şi din firea omului românesc un îndreptar atât de temeinic, încât nicio vicisitudine a acestei lumi să nu-l mai poată zdruncina. Viaţa este încercare şi luptă şi nu izbutesc să stăruie în această luptă decât popoarele care ajung să dobândească o ideie universală despre ele şi o nădejde în eternitatea misiunii lor şi în Dreptatea Dumnezeiască.

Finalmente, consider că miracolul istoric din 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită contextului internaţional creat. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţiile victoriei Antantei pe Frontul de Vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenenţei etnice, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste plenar pentru idealul statului unitar naţional.

Nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică nu românii au creat bolşevismul şi nu ei au decis, în definitiv, soarta Primului Război Mondial, dar totuşi generaţia unirii a dat dovadă de coerenţă şi coeziune, încununând procesul de renaştere naţională cu actul inevitabil de la 1 Decembrie 1918. Acest fapt înseamnă că sunt momente în istorie care toarnă în oţel borne durabile, chiar definitive, pentru popoarele care le trăiesc. Momentele astrale salvează popoarele, iar timpul le forjează şi le cizelează şi, în cazuri dramatice, clipe cumplite le spulberă.

Am insistat asupra acestui subiect pentru că el a fost în prim-planul dezbaterilor în anul Centenarului, cu partizani inflexibili, cei mai mulți susținând că România Întregită a fost opera hazardului, a întâmplării, a norocului. Consider că este o impietate să susții că Marea Unire a fost o chestiune conjuncturală, întâmplătoare și relativă, de „noroc“, cum încearcă să sugereze indirect Lucian Boia. Fără a exclude din discuție și norocul, România Întregită a fost o realizare excepțională, o expresie a inteligenței diplomatice și politice a clasei politice românești și, nu în ultimul rând, consecința jertfei de eroism și sânge a soldaților și țăranilor români. Marea Unire s-a făcut cu inteligență diplomatică și s-a plămădit cu sânge pe câmpul de luptă.

Din această dezbatere avem de ânvățat că este bine să avem idealuri și să încercăm a le atinge, luptând și crezând în ele. Cu certitudine, primul pas pentru a realiza ceva îl reprezintă setarea obiectivelor, apoi eforturile permanente în direcția atingerii lor. România în Primul Război Mondial a mers până la jumătatea drumului, a doua jumătate a drumului ne-a pus-o pe tavă destinul. Un citat al Reginei Maria, unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României, este reprezentativ pentru acest context: „Toată lumea se bazează sau crede în norocul meu proverbial, ei nu știu însă că norocul meu proverbial se bazează pe faptul că eu merg întotdeauna până la jumătatea drumului, că să mă întâlnesc cu el“. Trebuie să mergi în întâmpinarea norocului, iar România în Primul Război Mondial a ieșit în întâmpinarea lui până la jumătatea drumului și s-a întâlnit cu el acolo. Cu alte cuvinte, e important, să mergi pe un drum, până unde poți, cât ține de tine, după care, s-ar putea ca alții să observe truda ta, iar de la jumătate încolo să îți faciliteze calea, dar, mai întâi, trebuie să muncești și tu.

Cu tristețe trebuie spus, înaintașii noștri, niște urieși ai istoriei, ne-au dăruit o țară. Noi, cei de astăzi nu am știut a o păstra în hotarele lui 1918, înlocuind teritoriile răşluite de vecini puternici cu iluzorii poduri de flori peste Prut şi cu manifestări infructuoase pentru românii din diasporă. Dintotdeauna a fost dificil să asigurăm, cum afirma Constantin Noica, primatul lui etre – a fi – asupra lui avoir – a avea. În zona noastră geostrategică, sunt premonitorii cuvintele istoricului Gh. Brătianu – „Suntem prin poziția noastră pe glob, dar și prin cele ce poartă fața și ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică, la un vad de lupi“.

Iată de ce astăzi, în ajun de Centenar, cuvintele profetice ale tribunului Nicolae  Iorga sună a dojană și mai ales ca îndemn: „Aflaţi cu pieptul dezgolit în calea tuturor năvălirilor istoriei, noi, românii, «popor de frontieră», cu paloşul dreptăţii în mâini şi dragostea de neam şi glie în inimi, sprijiniţi de Carpaţi şi neclintiţi precum Carpaţii, am dăinuit şi vom dăinui peste veacuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“.

Prof. dr. Gheorghe FELEA