Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » România și românii, încotro?

România și românii, încotro?

Romania incotro?Materialul de față are ca „grup-țintă” toți colegii care predau istoria și educația civică, biologia și religia în învățământul preuniversitar, dar și psihologii din licee. El se adresează atât adevăraților patrioți care doresc salvarea României și românilor ei, cât și acelora care își propun denigrarea țării și poporului său. Deși recunosc că mă sfiesc să folosesc cuvântul „patrioți” de teamă că aproape toată lumea ar râde de mine și că aș putea la fel de bine să-mi înjur țara și poporul pentru că toată lumea m-ar aproba.

Acest material este de fapt o continuare a două articole publicate cu ceva timp în urmă în revista Dilema veche („Ce să se mai facă ea, România, cu românii ei?”), respectiv ziarul Adevărul („Cum va arăta lumea fără noi?”). Ultimul având la bază o știre oficială pe cât de șocantă, pe atât de reală. Care ne informa că în luna mai a lui 2011 în România s-au născut 15.800 și au decedat 21.378 de oameni. Adică, în medie, s-au născut zilnic 509 copii și au murit 689 de oameni. Ceea ce înseamnă că populația țării scădea în fiecare zi cu 180 de persoane.

Făcând calcule matematice exacte și folosind sofisme aproape perfecte, arătam că peste 90 de ani România va intra în secolul următor fără popor, va dispărea de pe harta lumii. Pentru că, parafrazându-l pe celebrul Trahanache, „o țară fără popor vasăzică că nu există”. Un adevărat paradox, pentru că în plină explozie demografică mondială, când la fiecare 12 ani populația globului crește cu un miliard de oameni, România devenise o zonă unde specia umană era pe cale de dispariție.

Și cum între timp lucrurile au evoluat în rău, e necesar să precizăm că pentru ca populația unei țări să nu scadă, fiecare cuplu ar trebui să aibă doi copii care să-l înlocuiască. Altfel spus, fiecare femeie să nască doi copii, adică să aibă o „rată de fertilitate” de 2. Or, cum încă mai există mortalitate infantilă și cupluri care nu pot avea copii și sunt încă destui cei care părăsesc definitiv țara, pentru ca populația să nu scadă e nevoie de o rată de 2,1. Acesta este „pragul de înlocuire”. Peste el, populația crește, sub el, scade.

Specialiștii afirmă că atunci când rata fertilității scade la 1,3 se intră în „spirala morții”. Ei bine, în România anului 2013 rata este de 1,31. O sutime de punct ne desparte de spirala morții ca țară, o sutime de punct în minus ne mai trebuie ca să devenim o zonă nelocuită. Și până când puținii rămași va trebui să stingă lumina, să închidă țara și să plece unde vor vedea cu ochii.

Așa că, aflându-ne într-un moment de cumpănă, într-o perioadă tulbure și o situație-limită în care țara devine tot mai mică, iar poporul riscă să se transforme în populație, e timpul să ne punem sacramentala întrebare: „Cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?” Ca țară și ca popor, bineînțeles. Ca țară, am văzut. Să vedem ca popor.

Înainte de a căuta și a ne da răspunsul, e bine să recunoaștem că, din păcate, ni s-au băgat și ni se tot bagă în cap tot felul de idei false. Cum că am avea un trecut glorios și o istorie luminoasă, că am fi un popor de oameni aleși, binecuvântați de Dumnezeu, plini de calități și făcători de fapte bune. Un popor fascinant și captivant, respectat și adulat. Ni s-a spus și ni se tot spune că suntem o nație de oameni talentați, demni, curajoși și frumoși (la propriu și la figurat), primitori și generoși, blânzi, răbdători și iertători, inventivi și creativi, imaginativi și comunicativi, cu simțul umorului și al ironiei, descurcăreți și afectivi, decenți și respectuoși, profunzi și cerebrali ș.cl.

Și ceea ce este și mai grav e faptul că am început să credem că suntem chiar așa și că, fiind posesorii atâtor calități, trebuie să ne considerăm superiori altora. Or, tocmai acest lucru e un mare defect, ca să nu zic o mare prostie. Pentru că așa, părem și chiar suntem mai slabi, mai vulnerabili și, de ce nu, chiar mai proști. Sigur că putem și chiar suntem deștepți, dar dacă ne credem mai deștepți decât suntem, riscăm să devenim, inevitabil, niște idioți.

Sigur că noi, românii, nu suntem cu toții proști, idioți, agresivi, fuduli, acri, autosuficienți sau mârlani, dar la fel de sigur este că avem o ereditate complicată și dubioasă, că n-avem ADN-ul nostru în DNA-ul țării. Că strămoșii noștri n-au fost tocmai niște îngerași. Le-a plăcut munca, dar au știut să se ferească de ea, au ocolit legea sau au încercat s-o cumpere, n-au fost lașii lașilor, dar nici vitejii vitejilor. Așa că și noi, urmașii lor, avem vicii de tot felul. Nu ne mai respectăm trecutul, râul, ramul, glia și valorile, nu ne mai respectăm nici între noi, nu ne mai suportăm unii pe alții. Și dacă nu suntem sfâșiați de câini, ne sfâșiem între noi. Sunt vicii care la tânăra generație au atins apogeul. Pentru că, vorba lui A. Păunescu, „Au făcut copiii noștri dinți/ Mușcă din bunici și din părinți/ Mușcă din văzduh și din pământ/ Mușcă și din morții din mormânt”.

Așadar, țară mică, popor nevoiaș. Dar ce să-i mai reproșezi poporului român, că și-așa e vai de capul lui. Pentru că el e victima ignoranței și aroganței conducătorilor lui. Conducători care, lipsiți de viziune, de idei și acțiuni coerente, și-au lăsat propriul popor în voia sorții, să se descurce singur. Așa se face că el, poporul, a devenit o simplă populație. Adică o masă de oameni înrăiți de lipsuri, agresivi și necivilizați, dispuși la compro­misuri, care se manifestă ambiguu și acționează duplicitar. Și la care predomină lehamitea, lipsa de interes, de repere, idealuri și speranțe și mai ales lipsa de reacție la tot ce li se-ntâmplă.

Un popor căruia îi putem reproșa cel mult că în întreaga lui istorie a comis cel mai mare păcat al omului, acela că n-a fost niciodată fericit.

În rest, rămâne cum am stabilit.

Prof. Gicu BUTOI, Desa, Dolj